Acum 15 ani, romanul lui, The Beach, era ecranizat. Iar povestea, stranie şi intensă, ne lua pe sus şi îi oferea atunci o partitură de compoziţie lui Leonardo DiCaprio. Apoi tânărul scriitor s-a apucat de scenarii şi au fost unul şi unul. Mereu altfel, dar toate rămânând într-o sofisticată zonă SF.
28 Days Later..., splendidul, vizualul Sunshine, remake-ul mai agresiv la Dredd - scenarii de forţă, cu detalii originale. Şi iată-l acum urcând încă o treaptă, devenind regizor, tot cu o poveste din viitor, la fel de ciudată, la fel de frumoasă ca cele dinainte. Şi la fel de blândă, de statică şi de tragică ca şi minunata ecranizare după Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go, tot scenariul lui. Niciunul cinic, doar cu o fatalitate care le dă un farmec nespus.
Titlul acesta merge şi aici. Nu sunt clone, doar roboţi sau, mă rog, mai corect, roboate. Perfecte, sexy, moderne, desprinse din filmele pentru adulţi. Inteligenţe artificiale cu proprie voinţă şi conştiinţă, aşa cum am văzut şi în trecut doar la Hal în 2001: A Space Odyssey, în Blade Runner sau, mai recent, în Bicentennial Man, Automata, Her şi Lucy.
Titlul e un joc de cuvinte. Nu despre zei, doar despre oameni care se joacă de-a creatorii. Cu diferenţa că aici Tatăl este anihilat, învins, pedepsit, iar Galatheea devine Femeia Unu, Femeia Perfectă, Eva pentru cei ai ei.
Încă de la început, cu alură de film independent, povestea nu oferă explicaţii. Sunt doar mici detalii şi simboluri peste tot. Însă atmosfera - căci este un SF atipic, lent, static, de atmosferă, de sondare a diferitelor întrebări de decalog moral - te fură încet.
Povestea este împărţită prin cele şapte inserturi, numărul de şedinţe ale genialului, tânărului, timidului programator venit să testeze robotul. Şapte şedinţe, şapte zile. Cu diferenţa că aici în ultima zi creatorul se odihneşte mult mai mult. Creaţia lui decide să-şi ia viaţa în propriile mâini.
Şi există tensiune, suspans bun, multe surprize şi un twist final ingenios. Nimeni nu este cine pare a fi. Nathan, creatorul robotului perfect, are problemele lui, limitele lui umane. Aroganţa celui lipsit de probleme materiale şi care ştie că posedă o inteligenţă superioară, deasupra tuturor. Şi rolul lui smucit, cu lumini şi cu umbre, încă o piesă în acest puzzle, acest surd joc de-a şoarecele şi pisica. Oscar Isaac, în acest rol dur, fizic, aproape de nerecunoscut după The Nativity Story, Agora, Drive sau Inside Llewyn Davis. Sigur va primi măcar o nominalizare pentru rol (dansul lui - excelent!).
Caleb, cobaiul care vine în labirint de bunăvoie, naiv, şi el dual, capătă sensibilitate şi viaţă graţie etericului Domhnall Gleeson, perfect în rolul acesta cu sufletul în gât. A crescut bine de la Harry Potter (unul din fraţii lui Ron Weasley) sau romanticul, solarul, comicul About Time. Aici, în rol dramatic, este credibil până la sfârşit.
Şi este roboţica, cu tuburile şi rotiţele ei la vedere prin plexiglas, atât de tehnică şi atât de fragilă, de empatică şi de perversă, de senzuală şi de necruţătoare ca de brici. Ava, robotul ca nici altul. Tânăra, miniona Alicia Vikander, în linie ascendentă de carieră americană, internaţională, şi mai concentrată ca în En kongelig affaere / A Royal Affair sau The Seventh Son.
Ştie Alex Garland să introducă în poveştile lui peisajul ca personaj şi costumele cele mai aparte, care să îţi ia ochii. Ştim asta şi din Sunshine, costumele acelea aurii ne-au rămas pe retină. Şi aici ele sunt atât de bine gândite, în special cele ale femeii robot, şi costumul de latex şi sticlă, şi rochiile de "femeie normală bună de sedus".
Cadrele largi cu peisajul sălbatic de afară se îmbină perfect cu camerele de sticlă, claustrofobe, ca în testele cu şoareci, dinăuntru. Şi, din jocul acesta - clipe de frumuseţe, scene de graţie. Casa îl lasă pe protagonist (şi pe tine ca spectator) cu gura căscată. Însă încet scenografia rafinată nu mai contează. Iată o poveste care se focalizează şi poate să reziste aproape în două personaje de-o parte şi de alta a unui geam şi să nu fie teatrală sau plictisitoare.
Sunt multe găselniţe vizuale, cu unghiuri originale de vedere, de filmare, care măresc o dată în plus sentimentul de straniu. La fel şi jocul de iluminare - când alb crud, când scăldat totul în alarmantă lumină roşiatică. Muzica, şi ea reuşită, adaugă cu accentele ei când melodioase, când iritante, surde, doza de tensiune. Discuţiile dintre cei doi bărbaţi, singurii din ferma aflată pe mii de kilometri de spaţiu gol în jur, de tatonare şi control, în doi peri, nici mereu amabile, nici cu totul ameninţătoare, paranoice. Foarte bine gândit şi dozat acest dialog aproape şoptit. Ca şi seria de multe prim-planuri.
Chiar dacă destul de previzibil finalul şi fără exuberanţa pozitivă de la Her, filmul te cucereşte cu tonul lui amărui, scenă după scenă, iar Garland reuşeşte unul dintre cele mai poetice SF-uri din ultimul timp.