Regizorul acestui proiect, produs de companiile britanice DNA Films (Trainspotting, The Last King of Scotland) şi Film4, este Alex Garland, cel care până acum a scris scenariul câtorva demersuri-cel-puţin-interesante, aşa cum erau The Beach (2000), 28 Days Later... (2002), Sunshine (2007), toate regizate de Danny Boyle. Pentru acelea, aspectul comun era izolarea subiectului - în primul numit spaţiul intim era o insulă exotică şi paradisiacă; în al doilea, un oraş golit de de un virus incurabil; în al treilea, o navă spaţială al cărei echipaj reprezenta ultima şansă de salvare a omenirii. De această dată, având şi sarcina-libertate a regiei, Garland persistă în a gândi un spaţiu bazat pe o lume închisă, interzisă, în care Caleb (Domhnall Gleeson) păşeşte la invitaţia patronului companiei unde lucrează. După o expoziţiune scurtă, neinteresată (pe bună dreptate) să ofere multe detalii, protagonistul îşi întâlneşte superiorul: un bogătaş (Oscar Isaac), geniu în informatică, creatorul celui mai important motor web de căutare, care locuieşte singur, în casa ultramodernă din mijlocul unei pustietăţi răvăşitoare. Obişnuinţele acestuia sunt robotica, alcoolul şi exerciţiile fizice - este un bărbat cu un comportament mecanic, dar imperfect prin natura sa. Pe Caleb, nu îl alege chiar întâmplător; docilitatea lui, cât şi profilul-de-căutări-pe-internet, sunt cheia spre câştigarea concursului intern al companiei - premiul? O săptămână în această lume a lui Nathan.
Filmat în majoritate la Juvet Landscape Hotel, o bijuterie arthitecturală plasată într-un peisaj rural, pustiu şi muntos din Norvegia, filmul caută ineditul vizual şi îl găseşte - numai că întâmplările şi modul cum sunt puse în scenă nu se ridică la nivelul acestui loc, absolut senzaţional prin faptul că există cu adevărat. În aceeaşi expoziţiune scurtă, Caleb află că inteligenţa artificială a fost creată de Nathan şi devine instant un fel de cobai în analizarea acesteia. Un robot-femeie, pe nume Ava (Alicia Vikander), întregeşte un trident format din personaje cu nume biblice şi cu comportament inconstant, dar previzibil. Ea - o variantă alegorizată a Evei - este presupus-prima din felul ei, dar în acelaşi timp reprezintă şi mărul discordiei dintre cei doi bărbaţi. Nathan are impresia că nimic nu îi scapă, Caleb e mai şiret decât pare, iar Ava joacă un rol dublu - că o face cu sau fără voia ei, rămâne un fapt discutabil. Prin ea, regizorul discută potenţialul distructiv, deocamdată în stare programat-latentă, al inteligenţei artificiale. Însă, în ciuda actualităţii subiectului şi grandorii mizanscenei, Ex Machina are greutăţi în a deveni un film care să creeze nevoia unei discuţii critic-teoretice; nu incită nici măcar la o dezbatere pe marginea posibilului pericol al reuşirii creării inteligenţei artificiale. Tema în cauză, deja veche pentru o cinematografie care le-a văzut cam pe toate, a fost abordată în mai multe registre stilistice, în funcţie de perioadă - acum, graţie progresului tehnologic, acest tip de filme au un aspect matematic, sec şi salubru. În trecut, aveau un aer mai uman. E o chestiune de modă.
Ex Machina respectă un tipar, atât ca model însuşit, cât şi ca registru în care e creat. Ca structură, e ireproşabil, cu toată redundanţa-i dată de revenirile obsesive, anticipatoare, la peisaje. Durata narativă, a unei săptămâni în care omul a creat robotul, pliată pe modelul creaţiei divine, ajunge aici să fie o trimitere pronunţată în mod nefericit. Un lucru e cert: umanitatea caută, mai mult ca oricând şi prin orice mijloace, să îşi cunoască creatorul, să îl ajungă şi, apoi, să se elibereze de sub controlul-miraj al acestuia.