Colaborarea lui Simion cu violonistul maghiar Zoltan Lantos a început în urmă cu un deceniu, prima mărturie imprimată a activităţii lor fiind Jazz Across the Border (2006), înregistrarea unui concert din Berlin. În 2009 au lucrat împreună la Transylvanian Jazz, iar în 2010 a fost lansat un alt disc, pe care e reprodus un concert din Austria (Live in Bad Ischl).
Structural, reprezentaţia din 2015 de la Gărâna a semănat cu ceea ce am ascultat acum doi ani, în 2013. O parte introductivă în care muzicienii au păşit împreună, o parte secundă destinată improvizaţiilor, dialogului, cu o serenadă interpretată la orga bisericii de către Simion. În mijlocul bisericii erau microfoane pentru captarea ambianţei, în dreptul lui Nicolas Simion un microfon înregistra sunetele instrumentelor sale de suflat, iar staţia de amplificare şi procesorul de sunet folosite de Zoltan Lantos erau conectate la computerul şi procesorul folosite la înregistrarea acestui recital, intitulat Magic Drops. Numele acesta ridică un semn de întrebare asupra conceptului derulat aici: acelaşi titlu îl poartă şi ultimul disc lansat de Nicolas Simion, doar că în proiectul editat în 2011 - unul de jazz cameral, cu pian, acordeon, saxofon şi clarinet-bas - Lantos (un virtuoz al viorii, cu proiecte proprii în care printre cei mai renumiţi colaboratori i-au fost Nils Petter Molvaer sau Eivind Aarset) nu este prezent.
Prima parte a concertului a fost atmosferică, liniştită, Nicolas Simion evoluînd la clarinet-bas, iar Zoltan Lantos, cu ajutorul sample-urilor, căutînd să descrie peisaje stelare, calme, pe care sunetul grav al clarinetului să ajute audienţa să coboare în sertarele îndepărtate ale propriei minţi. Serenada construită de Simion mi-a amintit de interpretarea piesei A Saucerful of Secrets, la Pompei, de către cei de la Pink Floyd. Era o sugestie cosmogonică în povestea lui Simion, o cristalizare a unei teme din multiple note disparate... şi a fost ultima parte reuşită a acestui recital. După acest moment, sinergia dintre cei doi muzicieni a scăzut din ce în ce mai tare, fiecare părînd prins în filmul său, uneori fără să ştie încotro să meargă pentru a întîmpina jocul celuilalt sau pentru a îi fi alături. Au fost momente în care Nicolas Simion lua un instrument şi, urmărind exerciţiile lui Zoltan Lantos, se răzgîndea, se întorcea şi lua un altul, fără să se lege ceva deosebit apoi. Au fost clipe trenante, în care Simion aştepta ca Lantos să îşi construiască sample-urile, apoi să intervină cu solo-uri pe ceea ce tocmai construise ca sample, moment în care Simion se alătura istoriei sonore cu saxofonul sopran sau cu saxofonul tenor, dar rareori cu inspiraţie. În partea secundă a recitalului, cele mai inspirate momente au fost cele în care Zoltan Lantos îşi construia background-ul muzical - cîteva note ciupite pe coardele viorii, cîteva treceri ale arcuşului pe coarde, totul coborît electronic cîteva octave încît aveai impresia că pe scenă e un bas, ori că avem în faţă un cvartet de coarde. Dar imediat ce artistul maghiar intervenea cu solouri (majoritatea foarte rapide), vraja se destrăma.
Spre final, cînd am urcat pentru audiţie în balconul bisericii, aspectul cel mai impresionant al acestui recital era instalaţia analogico-digitală din preajma altarului. O sumedenie de instrumente de suflat - saxofoane, taragot, clarinetul bas, un fel de fluier-flaut, muzicuţă - apoi viorile lui Lantos, procesorul său, pedala cu efecte, staţia sa de amplificare, microfoanele, toate se vedeau limpede, unele scînteind în lumina ce pica pe altar, altele umbrite în faţa acestuia.