24 de ore la Gărâna Jazz 2015 (II) - Sebastian Spanache Trio, Stanley Clarke Quartet

Accesul la Gărâna e - în sfîrşit! - posibil şi prin Reşiţa şi prin Slatina-Timiş în condiţii foarte bune. Drumul care străbate Semenicul este asfaltat, cu bare de protecţie, marcat corespunzător, semnalizat corespunzător, o adevărată plăcere să îl urci (pe alocuri, după cum observa un bun prieten, Cristian, calea e destul de moebiană; nu ne-am mirat cînd am văzut o maşină oprită pe margine şi o persoană căreia i se făcuse rău de la curbele strînse, foarte multe, înşirate pe traseu). La fel, foarte plăcut e şi să îl cobori, la ceas de noapte a zburat peste maşină o bufniţă... Pe cursieră cred că e un urcuş pe cinste, care ar trebui să fie destinaţie obligatorie pentru orice împătimit al ciclismului de şosea.

Festivalul de Jazz de la Gărâna a ajuns în 2015 la ediţia cu numărul nouăsprezece. O întreprindere care (încă) îmi pare temerară, avînd în vedere că în spatele ei stă o familie şi dată fiind dimensiunea (mare!) pe care o are festivalul! Concerte neîncetat - către amiază concerte în biserica din Văliug, după-amiază concerte în curtea hanului La Răscruce, seara concerte în ranch-ul festivalului. Foarte multă lume, o inevitabilă alunecare spre monden (Monica Macovei a fost la festival) - pentru o persoană publică probabil că începe să dea bine să ajungă la festival, mai ales dacă (în politică) are o poveste care să-i credibilizeze prezenţa. Pînă la urmă, Gărâna e un etalon în evenimentele culturale de la noi: strict legat de calitatea programului muzical propus, festivalul poate sta alături de TIFF (şi Tudor Giurgiu a fost la festival) sau de ASTRA fără probleme. Cu atît mai mult din clipa în care Festivalul de Jazz de la Sibiu a intrat în anonimat. În acelaşi timp, însă, Gărâna nu mai e un eveniment solitar la noi. Încă are probleme în organizare - unele de înţeles pînă la un punct; dar mai e loc de actualizări în anumite privinţe, pentru a avea un loc civilizat. Pe de altă parte, poate că dacă publicul, în întregime, ar fi mai civilizat el însuşi, anumite probleme ar dispărea de la sine.

Amploarea festivalului e vizibilă şi în faptul că atrage organizarea unor evenimente paralele. În acelaşi timp cu recitalul Simion / Lantos de la Văliug, în biserica romano-catolică din Brebu Nou a fost organizată o întîlnire între Mircea Tiberian (orgă) şi Liviu Butoi (saxofon). Nu era trecută pe site-ul festivalului - fiind organizată de Metarsis - aşa că am aflat de ea prea tîrziu. Apoi, în aceeaşi zi - sîmbătă, 11 iulie 2015 - la Casa de cultură din Gărâna a fost un recital de violoncel şi, înainte de acesta, în spaţiul obişnuit de concerte, un mini-tîrg de LP-uri.

Prima persoană care a urcat pe scena principală a festivalului a fost Renaud Garcia-Fons. Basist francez, care, la o primă vedere, se remarcă prin faptul că are un contrabas cu cinci coarde. Renaud Garcia-Fons e absolvent al Conservatorului din Paris, unde l-a avut ca profesor pe interpretul şi compozitorul francez de origine siriană Francois Rabbath, un inovator în tehnica de interpretare - pivot şi crab, care privesc modul în care sînt grupate şi găsite notele pe braţul contrabasului, tehnici clasice astăzi - şi în pedagogia contrabasului. În ce priveşte programul propus de Garcia-Fons, eu nu am reuşit să fiu alături de acordurile sale niciun moment. Influenţe mediteraneene, inflexiuni orientale, puţin flamenco, poveşti care, montate pe contrabas, nu îşi schimbă aerul dulceag de după-amiază toridă de vacanţă.


A urmat recitalul Sebastian Spanache Trio. E prima dată cînd reuşesc să îi ascult live. Ştiu de grup de doi ani şi - acum cu atît mai mult - regret că (încă) nu le-am cumpărat cele două discuri. Per total, ca sound, conform acestui recital - nu atît de complex ca prezenţă scenică precum pare în realizare discul lor ultim, A Pasha's Abstinence - aş plasa trio-ul între formulele lui Esbjorn Svensson Trio (sau în evoluţia post-EST a lui Magnus Öström) şi construcţiile magic-meditative ale lui Nik Bärtsch. Dinamica grupului merge în direcţia EST, cu momente în care pianul lui Sebastian Spanache construieşte ferestre hipnotice, în genul lui Bärtsch, care asigură background-ul ritmic pe care colegii de scenă - basistul Csaba Santa şi bateristul Radu Pieloiu - ies la rampă cu exerciţii solo de stil sau de virtuozitate. Sper că în august 2015 voi reuşi să le ascult discurile (şi să le şi discut aici); pînă atunci, impresia live e că avem de-a face cu un trio sudat, care se găseşte cu uşurinţă pe scenă, dar care mai are de făcut un pas pentru a putea intra pe scena mondială de jazz. Un pas (important) care înseamnă prezenţă autentică, identitate, un ceva datorită căruia să nu mai fie posibil, cînd şi cînd, gîndul că ai mai auzit la alţii ceea ce cîntă ei şi că acolo ar fi originalul. Altfel, cred că Sebastian Spanache Trio e cel mai bun grup care evoluează pe scena jazz de la noi, acum.

Al treilea moment al serii a fost semnat de Biréli Lagrène Gipsy Project - cu Biréli Lagrène şi Paul Winterstein la chitară, însoţiţi de Diego Imbert la contrabas. De-a lungul recitalului am încercat să mă conectez la gena muzicală andaluză (cîntată cu pana, nu cu mîna sau degetele ciupind coardele, cum s-ar fi căzut), însă nu am reuşit. Recitalul mi s-a părut repetitiv, cumva înghesuit şi grăbit. Adevărul e că şi pentru interpreţi e posibil să fi fost deranjant faptul că s-au trezit pe o scenă străină - plină cu instrumentele şi staţiile de amplificare ale altora, ei avînd trei instrumente acustice aduse de acasă. Stăteau concentraţi în centrul scenei, două scaune, contrabasul în proximitatea scaunelor, în spate. Părea un moment de trecere de la un recital anterior la capul de afiş al serii.


Pe lîngă o carieră solo impresionantă, Stanley Clarke a colaborat cu multe personalităţi pop-rock şi jazz în peste patruzeci de ani de activitate. Michael Jackson, Paul McCartney, Carlos Santana, Keith Richards, de o parte, Sonny Rollins, Pharaoh Sanders, Freddie Hubbard, Michel Petrucciani, Wayne Shorter, Art Blakey, Al DiMeola, Aretha Flanklin sau Hiromi de cealaltă parte. De asemenea, a fost membru al trupei Return to Forever, alături de Chick Corea. Cînd s-a apropiat momentul începerii recitalului (mult după miezul nopţii), am mers alături de Mădălina Căpriţă lîngă scenă pentru o fotografie a maestrului, cu speranţa că lumea se va anima şi vom putea rămîne acolo să ţopăim. Cvartetul a intrat pe scenă şi, fiind destul de frig, Stanley Clarke a cerut să fie asistat de public într-un warm-up colectiv. A luat basul electric şi a mitraliat audienţa. Însoţit de bateristul Michael Mitchell (21 de ani), au încins un funk-jazz cu pedigree, cu fundal eteric asigurat de Beka Gochiasvili (un pianist georgian de 19 ani) şi de clăparul Cameron Graves. După o altă piesă la fel de dinamic-electrică, am fost nevoiţi să ne întoarcem la locurile noastre... Concertul propriu-zis - tot ce a urmat după această introducere (în care Stanley Clarke a pozat ca un adevărat artist cult care îşi priveşte cu ironie statutul) şi pînă la bis - a avut mai puţină trombă decît debutul. Stanley Clarke a lucrat la contrabas şi le-a oferit scena cît de mult a putut tinerilor săi colaboratori. Au fost clipe în care sample-urile folosite de Graves şi clapele apăsate de el duceau cvartetul într-o zonă muzicală apropiată de cea a lui Steve Reich, au fost şi treceri prin spaţii apropiate de universul electro-progresiv, ocoluri prin serialism, întoarceri constante la armonii de grup şi incursiuni solo viguroase. La bis, Stanley Clarke a revenit la basul electric şi cvartetul a interpretat cu aplomb o tălmăcire a piesei funk Mothership Connection de pe albumul omonim al trupei Parliament a lui George Clinton. Un recital entuziasmant, care merita o oră mai blîndă pentru a fi receptat cumsecade.

Ce îmi place la Gărâna e că poţi vedea anual greii jazzului contemporan! Acesta (cred că) e motivul pentru care festivalul are un statut iconic la noi. Îmi place şi faptul că e un festival cu mult public. Însă în acelaşi timp în care mă incîntă audienţa, lipsurile unora dintre cei prezenţi pe butucii Gărânei sînt dureroase. Cînd am mers în faţa scenei pentru fotografii (cum făceau toţi cei care doreau să fotografieze, fotografierea fiind permisă pe primele trei piese), atît eu cît şi Mădălina (care a fost acreditată în festival pentru foto) am primit cîte o piatră peste gambe; cei din spate au dorit, probabil, să amendeze prezenţa publicului în cîmpul lor vizual şi au început să arunce cu pietre (în faţa scenei şi printre butuci e un pavaj cu pietre late, pentru a stăvili nămolul în caz de ploaie); întîmplarea face că am fost loviţi amîndoi. La fel, cînd ne-am ridicat la bis-ul lui Clarke, am fost fluieraţi de cîţiva domni din spate şi, fiindcă nu ne-am aşezat instant, eu am şi primit o piatră în picior. Apoi, e un public care se entuziasmează la orice. Sare în picioare şi aplaudă toţi interpreţii. Şi nu cred că e numai politeţea; dacă ar fi aşa, probabil că publicul nu ar sta în picioare şi nu ar aplauda minute în şir orice recital ajuns la final. Ori cînd îţi place chiar orice, inclusiv bancurile lui Florian Lungu (culese de pe net, imprimate şi citite la microfon!), nu ştiu dacă e o situaţie prea fericită.

Cu cîteva luni în urmă pe facebook-ul Gărânei a fost organizat un fel de sondaj cu privire la numărul potrivit de recitaluri pentru fiecare seară şi cu privire la orele între care ar trebui să se deruleze acestea. Dacă îmi amintesc bine, majoritatea răspunsurilor au găsit că trei recitaluri ar fi indicate şi că ar fi bine ca acestea să înceapă la orele 19 şi să se sfîrşească nu mai tîrziu de miezul nopţii. O trupă românească, doi invitaţi de peste hotare în fiecare seară. Nu numai că a rămas formatul tradiţional, cu patru recitaluri, ci şi clasicele întîrzieri de ore şi ore. Povestea de sîmbătă a început aproape de orele 21 şi s-a sfîrşit la ora 2 şi 40 de minute dimineaţa. Cu ultimul recital început după ora 1. Poate că artiştii ajung tîrziu, durează probele de sunet... totuşi, întîrzierile acestea şi abundenţa recitalurilor nu cred că sînt soluţii bune. Poate că e o obligaţie pe care organizatorii o au faţă de proprietarii ranch-ului, altfel nu pot să explic nici îndemnul adresat publicului de către Florian Lungu în fiecare pauză, acela de a trece pe la grătare pentru a servi din specialităţile culinare locale. Treaba asta cu mîncarea... m-am bucurat iniţial că a fost mutată în spate. Pînă acum patru-cinci ani, era de-a dreptul jenant că din dreptul scenei începeau grătarele şi că fumul acestora bătea pe scenă. Acum e mai bine ca poziţie, dar în niciun caz mai bine ca respect faţă de clienţi. Unele preparate (frigărui, grătare, mici - care, să fim serioşi, numai specialităţi nu pot fi numite) sînt făcute din timp, te aşteaptă reci şi sînt reînclzite în băi de ulei, în friteuse. După miezul nopţii, nu te mai poţi atinge de vreo masă montată în zona grătarelor, e o mizerie de nedescris în toată zona. Preţurile sînt mari, dar asta nu ar mai fi o problemă în clipa în care igiena şi calitatea produselor ar fi decente.

Dacă aş avea o alternativă la Gărâna ca artişti prezenţi în festival, cu recitaluri în sală, cum a fost Mozaic Jazz în Sibiu în noiembrie, aş merge acolo. Pînă să crească aşa ceva, Gărâna rămîne o destinaţie obişnuită. Pentru mai multe zile anul viitor, sper.

Foto: Mădălina Căpriţă.