Când stau aşezat, în amurg, pe fotoliul din bungalowul meu şi contemplu marea, când văd valurile spărgându-se unul după altul, de stânci, mi se întâmplă câteodată să mă simt cu totul neînsemnat şi să mă doresc acasă. Dar eu nu sunt, de fapt, nicăieri "la mine acasă" - o simt tot mai bine pe măsură ce îmbătrânesc - în nici o ţară, în nici o casă şi alături de nici o persoană... (F.W. Murnau)
Da, magia există! În noi, prin noi şi deasupra noastră, interferând nevăzut cu fluxul vieţii cotidiene, configurând "chimii", generând despărţiri, provocând dispute succesive între Bine şi Rău. Tabu, ultima peliculă purtând semnătura lui Friedrich Wilhelm Murnau (creatorul filmului Nosferatu, una din capodoperele cinematografiei expresioniste germane) a devenit ea însăşi martorul absolut al intersecţiei dintre tumultuoasa existenţă a regizorului german şi forţa distructivă a atracţiei sale către supranatural.
Mai mult decât atât, foarte recent, capul lui Murnau a fost furat din cavou după 84 de ani, a anunţat conducerea cimitirului Stahndorf din apropierea Berlinului, un purtător de cuvânt al poliţiei berlineze afirmând că nu exclude posibilitatea ca fapta să ţină de practici "oculte".
Tabu sau A Story of the South Seas, proiect cinematografic născut din rodul colaborării lui Murnau cu cineastul american Robert J. Flaherty la un documentar de ficţiune, a fost finalizat după 18 luni ca un film de unic autor, la a cărui lansare Murnau nu a mai putut asista, căci s-a stins din viaţă în urma unui stupid accident de maşină petrecut cu o săptămână înaintea premierei din Statele Unite.
Construind minuţios eşafodajul scenariului, Murnau şi Flaherty, indiscutabil atraşi de frumuseţea sălbatică a peisajului şi de aparenta sa vulnerabilitate în faţa cuceritorilor apartenenţi civilizaţiei occidentale, au pus iniţial accentul pe dimensiunea socială a conflictului dintre inocenţa primitivă a restrânsei comunităţi autohtone şi agresivitatea puterii dominatoare a banului, care poate controla şi influenţa destine individuale, dar şi mentalitatea colectivă. Însă, vizibil, deasupra acestui conflict stă tema dragostei interzise, fruct oprit al pasiunii unor tineri care trebuie să se supună regulilor imuabile ale tradiţiei propriilor triburi.
Bazat pe principiul contrastant al dualităţii şi opoziţiei, care se regăseşte şi în ideea conflictului (confruntarea între cultura modernă şi cea tradiţională, între sacru şi profan, între individ şi societate sau între libertate şi constrângere), scenariul este structurat şi el în două părţi, sugestiv intitulate Paradisul şi Paradisul pierdut, guvernate intransigent de către spiritul credinţei în puterea zeilor autohtoni.
Considerată "sacră" pentru că a fost investită cu atributele unui obiect de sacrificiu destinat zeilor, frumoasa şi nobila Reri este "blestemată" să nu fie atinsă sau măcar dorită de vreun bărbat; neţinând cont de această ameninţare, Matahi are îndrăzneala s-o răpească şi să încerce să fugă cu ea, sfidând, cu inconştienţa tinereţii, cutumele stricte ale locului. Ca o consecinţă firească, destinul celor doi îndrăgostiţi va fi tragic, în mod special al lui Matahi, care, în tentativa eşuată de a se prinde de corabia care o ducea pe Reri înapoi la tribul său, are parte de o moarte lentă prin înecare, căci oboseala efortului îndelungat îl face să dispară treptat, acoperit de valuri.
Atras şi el în mrejele acestei poveşti, după un lung şir de proiecte muzicale dedicate reevaluării acompaniamentului filmului mut din perspectivă contemporană (vezi proiectul anterior, The Wind), acum, prin prisma colaborării cu ansamblul Foley'Ala (Alin Zăbrăuţeanu - sound artist: compoziţie, multimedia; Marian "Rufi" Cîtu - sound artist: multimedia, live processing şi Alexandra Andrieş - visual artist, percuţii, voce), ingeniosul Radu Rădescu şi-a dorit să se apropie şi de Tabu-ul lui Murnau, concepându-i, alături de colegii săi de formaţie, o nouă haină sonoră care să-i aducă un plus de culoare expresivă. Şi cei patru au reuşit, nu doar prin intermediul timbralităţii exotice a variatelor instrumente utilizate spre a crea atmosferă, ci, mai ales, prin personalizarea intervenţiilor instrumentale (un amestec de ritmuri polineziene, sintetizatoare, instrumente acustice, voce şi modulaţii electronice, completate cu efecte sonice în timp real), care au rescris story-ul, accentuându-i prospeţimea şi senzualitatea, doza de mister şi pasionalitatea inocentă a relaţiei dintre cei doi iubiţi.
Foley'Ala s-a apropiat subtil de carnaţia imaginii, mixând permanent sugestiile minimaliste repetitive (neutre ca implicare sentimentală, dar necesare amprentei descriptive a înlănţuirii cadrelor) cu gradualitatea expunerii acţiunii şi a acumulărilor dramatice, care culminează cu absorbţia finală a personajului principal masculin în peisajul natural, ale cărui legi imposibil de învins îi certifică veşnicia.
De menţionat aici faptul că insinuantele vocalize ale Alexandrei Andrieş traduc fonic atât efemeritatea acţiunilor umane, cât şi caracterul imuabil al predestinării cosmice, într-un permanent balans, la toate nivelurile structurale, dintre evolutiv şi non-evolutiv. Lirismul relaţionării celor doi îndrăgostiţi şi dinamismul mecanismului social care-i subjugă şi, într-un final, îi anihilează ca fiinţe cu mentalitate individualizată, coexistă în cadrul scenariului muzical construit de Alin Zăbrăuţeanu, Marian "Rufi" Cîtu, Alexandra Andrieş şi, nu în cele din urmă, Radu Rădescu, cel care a şi prefaţat vizionarea peliculei cu două inserţii literare din jurnalul lui Friedrich Wilhelm Murnau, focusând atenţia asupra personalităţii regizorului german, al cărui destin s-a dovedit a fi atât de singular.
Mai presus de regulile dar şi de libertăţile cu care este investită civilizaţia contemporană, influenţa magiei se încăpăţânează să supravieţuiască, metamorfozând demersuri imaginative în realitatea palpabilă în care arta-şi joacă propriul rol. Călăi şi, totodată, potenţiale victime, artiştii pot fi devoraţi aici şi acum chiar de creaţia lor, atunci când încalcă tabu-uri existenţiale, revelând fragilitatea umană. Preţul plătit de Murnau este, deci, cel al propriei imaginaţii?
Tirania tabu-urilor ancestrale, zgândărite de Murnau prin anii '30, după ce a ştiut să-şi salveze cariera de macabrul Zigurat nazist, preferând să lucreze la Hollywood după lansarea lui Faust din 1926, s-a instalat în ticurile şi servituţile cotidiene. Astăzi, prototipurile lui Murnau sunt locuri comune, relocate în situaţii şi identităţi contemporane. Încremenirea gândirii a ucis şi ucide încă clocotul vieţii. Şi, odată cu el, deschiderea către visare...