În ţara lui Nosferatu

Bram Stoker, autorul celebrului roman de ficţiune Dracula, atribuia eroului lui - substituit în planul fantastic lui Ţepeş - o origine transilvăneană secuiască ("conte"), deşi - paradoxal - în cronicile vremii Vlad Ţepeş e înzestrat cu profilul impunător al unui "principe drastic, care pedepseşte cu cruzime însă numai pe vinovaţi, reuşind să întroneze în ţara sa o nemaiauzită dreptate". Cartea lui Stoker (1897) este o operă de ficţiune al cărei subiect e grefat pe fondul cvasi-legendar al viziunii sugerate de pamfletele germane, autorul fiind preocupat doar de a găsi un erou şi un anume cadru mitic pentru a construi o acţiune fantastică cu strigoi şi vampiri. Atras de renumele creat în Occident voievodului român, poreclit Dracula, de povestirile-legende care au pus pe seama acestuia atâtea fapte sângeroase, Stoker a preluat rapid informaţiile furnizate de profesorul maghiar Arminius Vambery. Edificarea imaginii mistificate a lui Vlad Ţepeş s-a bazat pe argumentul inteligenţei şi voinţei superioare a voievodului, ce-ar fi rezultat din raporturile cu diavolul, celebrul personaj istoric devenind unul din eroii literaturii fantastice - prototip al întruchipării spiritului malefic. Sângerosul voievod din pamfletele germane se transformă astfel în vampir, rezonând cu dorinţa lui Stoker de a face din Dracula eroul unor poveşti aventuroase cu strigoi.

În această capodoperă a literaturii fantastice, chipul lui Vlad Vodă Ţepeş a căpătat o altă dimensiune, total malformată, cultivată cu poftă de spiritul unei epoci în căutare de himere. În fiecare noapte, sub adăpostul întunericului, contele Dracula atacă o altă fiinţă umană, sugându-i sângele. La rândul lor, victimele cu sângele astfel otrăvit devin strigoi-vampiri, încât diavolescul regat al lui Dracula ameninţă universul. Urmăritorii contelui înfruntă mari dificultăţi în călătoria lor, rătăcind prin locuri de o rară sălbăticie, unde Dracula le trimite în cale, spre a-i abate, zăpezi apocaliptice, haite de lupi şi fantome-vampiri. În cele din urmă, convoiul de ţigani care transportă lada în care se afla Dracula este prins, atacul având loc înainte de apusul soarelui, când vampirul e doar un mort-viu fără putere. Cu toată împotrivirea ţiganilor, urmăritorii desfac sicriul şi îndeplinesc ritualul de anulare a strigoiului, după care acesta se pulverizează într-o clipă.

Povestea tenebroasă a voievodului român devenit contele Dracula a incitat, cum era de aşteptat, fantezia unor regizori celebri ai marelui şi micului ecran, care au preluat-o ca pe un teren fertil pentru propriile elucubraţii, care mai de care mai extravagante. Locuitori ai uneia din ţările civilizatoare ale lumii - Anglia - vin în ţinutul de la hotarul dintre Transilvania, Moldova şi Bucovina, în inima munţilor Carpaţi, "una dintre cele mai sălbatice şi mai puţin cunoscute părţi ale Europei" (Bram Stoker). "Ţara îndepărtată a fantomelor şi a bandiţilor" (denumită astfel de către Henrik Galeen, scenaristul filmului lui F.W. Murnau, Nosferatu) este, bineînţeles, o Românie aflată la cumpăna dintre secole despre care scenaristul Henrik Galeen nu se străduieşte să afle ceva mai mult decât ceea ce găseşte în paginile romanului lui Stoker. Însuşi personajul principal, englezul Jonathan Harker, afirmă despre aceste ţinuturi: "Am citit că toate superstiţiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaţilor, ca şi cum aici ar fi fost centrul tuturor vârtejurilor imaginaţiei". Ajuns - şi rămas până azi - un fel de "brand" românesc la capitolul horror, vampirul nobil Dracula devine eroul supradimensionat al filmului "de groază" care va hrăni fantezia vestului european, deja saturat de curgerea anostă, searbădă, a existenţei cotidiene mult prea "civilizate".

Firesc, best seller-ul lui Stoker ajunge să fie preluat, în repetate rânduri, până în mileniul al treilea, de către scenarişti şi regizori europeni ori americani, într-o permanentă foame de senzaţional. Ce importanţă mai are, în contextul de faţă, dacă vampirul Dracula este un bătrân cocoşat şi extrem de respingător - precum Max Schreck în Nosferatu al lui Murnau (1922), ori un tânăr arătos cu plete şi ochelari de rocker - ca Gary Oldman în romanţiosul Dracula regizat de Francis Ford Coppola (1992)? Febra poveştilor de acest tip a împânzit lumea de-a lungul secolului XX cu o galerie de personaje asemănătoare şi, pentru că reţeta s-a dovedit a fi de succes la public (probabil că întotdeauna filmele horror vor avea, peste tot, numeroşi fani), de ce n-am fi şi noi, românii, autori ai unei aşa-zise încercări de reabilitare a voievodului român? De această dată, în Dracula the Impaler (regia Adrian Popovici, 2002), Vlad Dracula bântuie pământul, urmărit de tragicul său trecut, condus doar de compasiunea pentru umanitate. Trădat de vampirul care l-a condus spre imortalitate, existenţa sa se rezumă la o acţiune solitară: vânătoarea de vampiri. Şi cine ar putea fi principalul său duşman? Un vampir, evident, cu numele de Vambery - aluzie deloc transparentă la profesorul maghiar care ar fi furnizat, cu mai mult de un secol în urmă, informaţiile pe baza cărora s-a conturat înfricoşătoarea legendă.

Până la urmă, dincolo de succesul de casă asigurat prin acest gen de filme ce presupune o supradoză de sălbăticie, de animalitate, se întreabă, oare, englezii ce simte românul care, ajungând în diferite conjuncturi să viziteze Londra, descoperă că cel mai de seamă personaj care reprezintă România în cadrul celebrului muzeu al figurilor de ceară Madame Tussauds este nimeni altcineva decât vampirul Dracula? Amprenta de mister, de aventură, de insecuritate conţinută de relatările asupra acestor ţinuturi situate departe de apusul civilizator domină şi astăzi în mediul occidental. Chiar dacă, de vreun secol încoace, personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti sunt cunoscute şi mediatizate în întreaga lume, iar "ţara fantomelor şi a bandiţilor" a fost şi este gazda unor evenimente culturale - şi nu numai culturale - cel puţin la nivel european.
 

Ca un arc peste timp, în 2006 filmul mut Nosferatu, eine Symphonie des Grauens  / Nosferatu, o simfonie a groazei al lui Friedrich Wilhelm Murnau (un al doilea pe aceeaşi temă, Nosferatu: Phantom der Nacht, peliculă sonoră datată 1979, purtând semnătura lui Werner Herzog în calitate de scenarist şi regizor) îmbracă - ironia sorţii, chiar în România - un nou veşmânt muzical, datorat formaţiei Einuiea. A fost atunci doar un prim spectacol al formaţiei dintr-un şir de multe altele care i-au urmat, bazate pe ideea proiectării în spaţii neconvenţionale a unor filme mute din arhivele cinematografiei mondiale, acestea fiind însoţite de muzică originală compusă special pentru aceste filme şi interpretată live. În 2006, Călin Torsan (fluiere tradiţionale, flaute drepte, clarinet, mandolină), George Turliu (voce, baglamas, kazoo, saz, psalteriu), Silviu Fologea (chitară electroacustică) şi Juan-Carlos Negretti (darbuka, bongos, cinele, percuţii) alături de liderul conceptual al proiectului - Radu Rădescu au evoluat în ambianţa specific medievală a Sighişoarei, dar şi la Miercurea Ciuc. Patru ani mai târziu, odată cu iniţierea de către MNAR în vara lui 2010 a expoziţiei centrate în mod special asupra legendarei personalităţi a lui Vlad Ţepeş, Dracula - voievod şi vampir, acest proiect iniţiat "în inima" Transilvaniei a putut fi vizionat şi la Bucureşti.

Considerat o capodoperă a filmului mut dar şi a expresionismului cinematografic german, Nosferatu a beneficiat de o coloană sonoră (exclusiv românească!) remarcabilă. Transfigurarea sentimentelor protagoniştilor, atmosfera câmpenească a primei secvenţe desfăşurate în decor transilvănean, trecerea de la pasajele lirice, romanţate, ale portretizării celor doi tineri îndrăgostiţi la tensiunea dramatică, gradat conturată, a apariţiei şi - treptat - supradimensionării contelui-vampir a parcurs, cu minuţiozitate, toate etapele intermediare. Fără îndoială că percuţia a avut aici un rol preponderent, însă întreg ansamblul - colorat vocal de-o manieră ce agrementa atmosfera halucinantă generată de apariţiile şi influenţa malefică a vampirului - a conlucrat la construirea unitară a acestei veritabile orgi de expresii şi reacţii caligrafic personalizate, accentuând relieful senzorial al fiecărei imagini vizuale în parte. Mai mult ca perfecta îmbinare a suportului muzical cu crescendo-ul înşiruirii cadrelor a metamorfozat rezultatul spectacular într-o progresivă şi dinamică simfonie a groazei, care a rezonat asupra spectatorului de-a lungul întregii proiecţii şi un timp după aceea.

Ca orice expoziţie sezonieră, Dracula - voievod şi vampir şi-a închis porţile. Au urmat alte seri poetic-muzicale cu o rezonanţă mult mai "paşnică", evenimente cărora le-au fost părtaşi fie Radu Rădescu, ca autor al conceptelor (Fabule şi alte istorisiri, Acorduri pentru harpă şi proiecţie de cameră), fie ansamblul Einuiea (în diverse apariţii de factură originală). Astăzi, voievodul Vlad Ţepeş îşi doarme, liniştit, somnul de veci. Ce facem, însă, cu fictivul Dracula, veşnicul vampir însetat de sânge rămas "la modă", care continuă să revigoreze imaginaţia lungilor şiruri de vizitatori ai castelului Bran, ai Transilvaniei sau, pur şi simplu, ai României, aflaţi în căutarea urmelor înfiorătorului personaj şi ale apariţiilor lui? Căutându-le, poate, şi printre noi, nevinovaţi purtători de mister şi legendă, cărora ne-a fost dat să ne naştem în aureolata "ţară a fantomelor şi bandiţilor", sau ţara lui Nosferatu...