Les Choristes (în româneşte Corul şi nu Coriştii, aşa cum v-aţi fi aşteptat) este debutul semi- autobiografic în lung-metraj al ex-muzicianului Christophe Barratier, inspirat parţial de un film de-acum 50 de ani, anume La cage aux rossignols. Cum numele lui Barratier nu vă spune, probabil, nimic, trebuie menţionat rapid că-i nepotul veteranului Jacques Perrin, adevărată instituţie a cinematografului francez (actor, regizor, producător, scenarist, bun prieten cu Jacques Demy şi Costa-Gavras), pe care mai toată lumea şi-l aminteşte din Nuovo Cinema Paradiso. Un rol (adultul celebru care revine în locul copilăriei şi-şi aminteşte de cel ce i-a dat sens) care l-a marcat din plin, se vede treaba, pentru că practic şi-l reia în filmul de faţă, pe care-l şi produce - mentorul duios nu mai e însă un bătrân proiecţionist, pasionat de cinema, ci un suplinitor de internat, pasionat de muzică.
Senzaţia de deja-vu se accentuează dacă analizăm niţel subiectul (şi astfel ajungem şi la nemulţumirea yankeilor): nu-i aşa c-aţi văzut o tonă de filme în care o ceată de copii, mai mult sau mai puţin orfani / debusolaţi / rebeli, sunt treziţi la realitate / aduşi pe calea cea bună de un profesor singuratic şi cu inima largă? Ei bine, americanii, care cunosc formula ca nimeni alţii, voiau, chipurile, ceva nou printre clişee - personal mi se pare reconfortant tocmai acest aer de familiaritate bătrânească, fără mari pretenţii şi exact cât trebuie de emoţionantă.
Sigur că filmul e departe de a fi perfect (regia-i plată, personajul negativ e caricatural, pramatiile se transformă prea repede în îngeri etc.), dar nu mi se pare deloc momentul să cauţi nod în papură unui film "a l'ancienne", din toate punctele de vedere. Başca, rolul principal e jucat de Gerard Jugnot, motiv suficient pentru orice "kinosseur" să dea fuga la cinema.