Filmul, Les choristes, era franţuzesc, iar protagoniştii, cîţiva puşti de la o şcoală de corecţie, aveau nişte figuri de ştrengari veritabili. Pistrui, ochelari rotunzi, păr vîlvoi, pantaloni scurţi, şosete care cad întotdeauna în josul gambei, ţigări fumate în baie, farse făcute profilor, cîntece deocheate, spionatul fetelor care iau micul-dejun pe iarbă şi alte lucruri pe care-ţi face plăcere să le vezi la cinema. Les choristes (Gérard Jugnot în rolul unui profesor de muzică ajuns supraveghetor într-o şcoală de corecţie, care îi transformă pe micii golani în mieluşei muzicali) m-a dus imediat cu gîndul la alte două filme cu internişti: Au revoir, les enfants, al lui Louis Malle (trist şi foarte emoţionant, despre un copil evreu ascuns, de frica naziştilor, într-un internat catolic), şi Dead Poets Society, văzut şi revăzut de nenumărate ori.
Numai între băieţi există o camaraderie nebună, un fel special de a ţine de 6, o grijă teribilă faţă de prietenul cel mai bun, o nonşalanţă în a cere bani de la cei mici pentru a le oferi "protecţie". Puştii se coalizează împotriva severităţii idioate a profesorilor lor, trag cu praştia, scriu poezii de dragoste stîngace, fugăresc pisici, fac chetă şi cumpără reviste cu poze de stîrnit imaginaţia. Iar fetele ce fac cînd sînt numai între ele, într-un internat de fete? Cos, învaţă poezii pe de rost, află cum să fie nevestele perfecte, trimit scrisori pe ascuns, ţin jurnale cu foi roz şi visează la iubiţi fabuloşi. Numai lucruri plictisitoare, după gustul meu, complet nefeminist, dar pronunţat feminin. Totuşi, îmi plac internatele de acum 50 de ani. Azi, nu mai ştiu nimic de ele.