Dr. Kris Kelvin (George Clooney) este trimis să investigheze comportamentul straniu al unui mic grup de savanţi aflaţi la bordul staţiei spaţiale Prometheus. Aceasta gravitează în jurul misterioasei planete Solaris, aflate la mii de ani lumină de Pământ...
Solaris este o poveste de dragoste plasată într-un cadru science-fiction care se desfăşoară cândva, într-un viitor neprecizat. Aproape toată lumea are tendinţa să-l compare cu Solaris (Solyaris) al lui Tarkovski. Hai să nu fim şi noi la fel. Solaris al lui Soderbergh, în primul rând nu este un remake.
Produs la 30 de ani după filmul regeratatului mare regizor rus, Solaris-ul american este o altă variantă de adaptare cinematografică a romanului omonim al lui Stanislav Lem. Iar dacă ar fi să vorbim pe bune despre predecesorii acestui film, am spune că mai degrabă 2001: A Space Odyssey, a lui Stanley Kubrick e filmul de la care această peliculă se inspiră, sau la care face referinţă. Un film de autor (Soderbergh semnează regia, scenariul, imaginea şi montajul) foarte rar în peisajul filmului american de serie A, foarte diferit de filmele SF, gen din care face parte, prin faptul că nu tehnologia sofisticată sau alienii constituie miezul conflictului ci o dramă umană foarte profundă.
Dr. Kelvin este bântuit de amintirea soţiei sale care s-a sinucis cu ani în urmă, act de care doctorul se consideră responsabil. Ajuns pe Prometheus, el descoperă în viaţă doar doi dintre membrii echipajului iniţial, şi are neplăcuta surpriză să constate că persoane din amintirile celor de pe navă, apar de nicăieri şi intră în contact cu acestea. Când realizează că tocmai s-a ivit mult visata ocazie de a o avea înapoi pe Rheya (Natascha McElhone) soţia sa, Dr. Kelvin, îşi alungă dubiile legate de apariţiile stranii de la bordul navetei spaţiale lăsându-se în voia plăsmuirilor imaginaţiei sale. Da, aşa cum probabil v-aţi gândit, apare şi Rheya lui, în carne şi oase, cu aceeaşi dragoste pentru Kris pe care o avea pe când era în viaţă pe Pământ. Numai că oceanica planetă Solaris nu e un fel de rai, ci e o fiinţă cât se poate de vie care are planurile ei cu echipajul de pe Prometheus. Iar apariţiile de la bordul staţiei spaţiale, nu au legătură decât în plan metaforic cu imaginaţia celor de pe ea.
Solaris e unul dintre cele mai melancolice filme ale ultimilor ani. El nu se întreabă dacă este oare posibil să schimbăm trecutul, ci ne întreabă dacă ar avea vreun sens acest demers. Un film despre o regăsire spirituală care cu siguranţă vă va da fiori. Iar dacă la data premierei veţi avea sufrageria plină, încercaţi să prindeţi o reluare de noapte a peliculei. Solaris este o raritate. Un film pe care cel mai bine îl vezi tu cu tine, de preferinţă noaptea.
The Man With Many Names
Peter Andrews, Sam Lowry, Mary Ann Bernard (!) şi Steven Soderbergh, sunt una şi aceeaşi persoană: Steven Soderbergh. Unul dintre cei mai respectaţi (de critică) şi iubiţi (de public) regizori americani din noua generaţie, alături de Tarantino şi Robert Rodriguez.
Însă nu toţi cei enumeraţi mai sus sunt regizori. Peter Andrews este operator (Traffic, Solaris, Full Frontal, Ocean's Eleven & Ocean's Twelve), Sam Lowry este scenarist (Sex, Lies & Videotape, Underneath, Schizopolis, Solaris, Criminal), Mary Ann Bernard este monteur - sau monteuză - (Sex, Lies & Videotape, Kafka, King of the Hill, Solaris). Cei trei fac parte din echipa cu care lucrează de regulă la filmele sale Steven Soderbergh.
Cel mai tânăr regizor care a câştigat vreodată un Palmes D'Or la Cannes. În 1989 pentru Sex, Lies and Videotapes, lung metrajul său de debut. Avea 26 de ani. Înainte de acest debut fulminant, fostul monteour freelancer la Hollywood se remarcase printr-un scurt-metraj - Winston- care avea să devină, într-o variantă extended version, Sex, Lies & Videotapes, o satiră la adresa comportamentului sexual al omului modern.
După Cannes '89 Soderberg s-a cantonat în zona filmelor de artă. Regizează între 1991 şi 1996 fără prea mult succes, Kafka, King of the Hill, Underneath şi Gray's Anathomy, şi cariera lui intră într-un con de umbră. În 1998, revine în lumina reflectoarelor odată cu Out of Sight, lovitură de box office worldwide.
În 2000, Soderberg devine primul regizor nominalizat în acelaşi an la Oscar pentru regia a două filme: Erin Brockovich şi Traffic, după mai bine de 60 de ani. Câştigă un Oscar nu doar previzibil ci şi meritat. Filmele care au urmat, big-budget-uri (Ocean's eleven, Ocean's twelve, Solaris) mari succese comerciale, nu au mai entuziasmat critica şi au dezamăgit uşor pe fanii lui Soderbergh. Pentru că regizorul care face filme în care problemele nu sunt rezolvate numai de bărbaţi, în care memoria joacă un rol cheie în înţelegerea prezentului, în care sexul este fantezie şi angoasă, în care marile probleme pe care protagoniştii le au sunt cu ei înşişi, era de nerecunoscut în blockbuster-ele holywoodiene. Excepţie: Solaris.
Deşi e cert că ultimele sale filme i-au ieşit sub Erin, Traffic sau Sex, Lies &... în curând pe marile ecrane The Good German (cu prietenul Clooney) şi Che (cu "the latin Brad Pitt" aka Benicio Del Torro) ne pot convinge că Soderbergh poate face filme de autor cu impact la public. Ar fi cam singurul.