Magnific de nepregătiţi pentru nesfârşita micime a lumii - The History Boys

În piesa lui Alan Bennett, The History Boys, destinele unor tineri absolvenţi de liceu sunt modelate de doi profesori cu viziuni foarte diferite asupra scopurilor educaţiei. Spectacolul ridică nişte probleme interesante legate de felul în care şcoala pregăteşte tinerii pentru viaţă. Este important să înveţi ca să reuşeşti la un examen important şi ca să ai o carieră de succes? Sau rolul educaţiei e mai degrabă cel de a fi o nobilă inutilitate, fără valoare practică imediată, dar în acelaşi timp un mod de a înţelege oamenii, lumea şi pe tine însuţi?

Evident, răspunsul implică o combinaţie între cele două, mai rămâne însă de stabilit problema dozajului. Unul dintre profesorii din The History Boys - bătrânul Hector - predă de toate şi nimic, ("gablonţuri culturale", aşa cum consideră Irwin), dar, pe de altă parte, reuşeşte să le insufle elevilor săi dragoste autentică pentru cultură. Celălalt, Irwin, mult mai tânăr, este şi mult mai concentrat asupra rezultatelor: îl interesează în mod concret să le predea elevilor strategii şi trucuri pentru a impresiona examinatorii de la admiterile OxBridge. Îi învaţă pe aceştia moduri de a fi originali, care pot face diferenţa între sutele de candidaţi extrem de bine pregătiţi. Tendinţa lui de a fi în răspăr şi modul arogant în care se raportează la tineri se loveşte însă de rezistenţa lor. Ei refuză să afirme lucruri în care nu cred doar de dragul de a fi altfel decât majoritatea şi resping instinctiv frauda de a face "mai degrabă jurnalism decât istorie".

La orele lui Hector, băieţii descoperă zonele de profunzime din opere literare, memorează textele preferate, analizează viaţa prin filtrul scriitorilor la care îi expune profesorul. Exersează franceza prin jocuri de rol cu tematica "la bordel", cântă muzicaluri, refac scene din filme celebre şi pariază că Hector nu va şti despre ce este vorba (dar Hector câştigă mereu).

Elevii îl iubesc pe domnul Hector, iar înclinaţiile homosexuale îi sunt tolerate, câtă vreme nu depăşesc prea mult graniţa dintre atingeri inocente şi plăceri vinovate. Cu rândul, băieţii îl însoţesc pe Hector pe motocicletă pe drum spre casă, expunându-se contactului fizic căutat de acesta.

Realismul piesei lui Alan Bennett constă în felul în care tratează situaţiile prezentate. Hector nu este nici pe departe profesorul perfect: pe lângă gesturile cu natură sexuală pe care le face faţă de elevii săi, îi bruschează, are favoriţi, este uşor pedant. Am zice că ar fi mai degrabă un contra-exemplu. Ceea ce-l ridică deasupra defectelor sale este faptul că reuşeşte să inspire, să-i facă pe elevi să înveţe de plăcere. Este mai degrabă un ghid, pentru că băieţii caută singuri texte pe care le memorează şi ale căror sensuri îi fac să vibreze.

Mihai Dinvale, cel care îl joacă pe Hector, îi creează personajului latura de a fi larger than life. Domină orice scenă în care apare (inclusiv cele în care personajul său este învins), iar timbrul grav şi expresiv al vocii sale conturează natura histrionică a bătrânului profesor.

Radu Iacoban, joacă, prin contrast, un Irwin care se ascunde în spatele ochelarilor şi sarcasmului său şi care poartă în permanenţă povara conştiinţei de a fi inautentic. Irwin minte asupra studiilor sale, e nevoit să ascundă atracţia faţă de unul dintre elevi, pentru a nu deveni un Hector, iar ceea ce predă este tot o formă de fraudă. El a înţeles că adevărul nu are nicio legătură directă cu succesul în viaţă. Mai degrabă o minciună plauzibilă poate face diferenţa dintre eşec şi reuşită. Irwin îi încurajează pe băieţi să scrie eseuri în care convingerile personale lasă locul unor afirmaţii provocatoare (aspectele pozitive ale unor lideri ca Hitler sau Stalin, descrierea Holocaustului altfel decât ca o atrocitate) care îi vor pune în evidenţă la examen. Irwin explică felul în care poţi trata un subiect pe care nu îl stăpâneşti, divagând subtil spre teme care-ţi sunt binecunoscute. Subterfugiile lui sunt o formă de a eluda sistemul şi de a face ca nu cel mai pregătit să câştige, ci cel mai abil în a exploata portiţele oferite de situaţie.

Băieţii au individualitatea lor. Rudge, jucătorul de rugby (Dan Clucinski, responsabil de multe situaţii comice) demonstrează faptul că abilităţile fizice au şi ele o valoare deseori ignorată de sistemul educaţional. Succesul său academic este de conjunctură, iar cazul său arată puterea aranjamentelor şi relaţiilor.

Cezar Grumăzescu este Scripps, personajul-narator. Blândeţea şi compasiunea lui (care derivă din relaţia sa cu Dumnezeu) îl individualizează printre colegii săi. Scripps este cel care povesteşte urmările întâmplărilor la care asistăm, analizând în permanenţă situaţiile.

George Albert Costea face un rol foarte bun ca Posner, tânărul care este şi evreu, şi pitic, şi homosexual (mărturisirea lui fiind anticipată de la bun început de public ca urmare a manierismelor sale) şi care are, aşadar, un punct de pornire mai dezavantajos în viaţă. La aceasta se adaugă şi trauma prin care trece la finalul liceului. Marginalizat de colegi (mai ales de Dakin, pe care îl iubeşte), Posner se simte foarte singur şi ajunge să-şi rateze viitorul promiţător, refugiindu-se în amintirile din şcoală. Talentul său muzical, inteligenţa şi candoarea nu-l ajută: fiind diferit de ceilalţi, devine foarte vulnerabil şi alunecă în depresie. Posner este vedeta numeroaselor momente de muzical ale piesei, dintre care unul rămâne foarte viu în memorie: în timp ce directorul îi explică lui Irwin că a primit reclamaţii de la părinţii evrei ai lui Posner, silueta acestuia din urmă se ridică deasupra decorului pentru a interpreta un cântec evreiesc, contrapunct comic pentru tensiunea discuţiei dintre director şi profesor.

De altfel, spectacolul are un comic de situaţie regizat la milimetru. Fazele dintre adolescenţi sunt teribil de naturale, par tachinări şi glume obişnuite în oricare context all-boys. Replicile-cheie sunt punctate prin scaune trase, cărţi aruncate, numere artistice. Situaţiile grave au aproape mereu şi o latură comică: de pildă, cântecul de jale cântat de băieţi în final ajunge la refren să sune a miorlăit de pisică, mai ales în interpretarea lui George Albert Costea.

Decorul serveşte foarte bine regia piesei. Astfel, sala de clasă / biblioteca în care au loc toate evenimentele are şi o tablă pe care sunt mereu notate noţiunile-cheie pentru acţiune. Foarte bine regizat este şi începutul piesei, în care Hector cântă îmbrăcat în haine de motociclist, iar băieţii pocnesc din degete pe ritmul melodiei.

Cei doi profesori au la un moment-dat o discuţie în care ajung să-şi reconcilieze diferenţele, iar Irwin este sfătuit de Hector să nu acţioneze conform dorinţelor sale. Tot atunci, Hector spune cât de nepregătiţi sunt tinerii pentru viaţa care urmează dincolo de porţile liceului şi pentru nesfârşita micime a ei. Şi-ntr-adevăr, aceştia se află într-un moment de cumpănă (au absolvit liceul, sunt copleşiţi de presiunea examenului de admitere la Oxford sau Cambridge şi de problemele personale) în care au nevoie disperată de repere, iar singurele la care au acces sunt imperfecte. Remarca unuia dintre tineri ("Noi ai cui suntem?") poate fi înţeleasă ca un strigăt de ajutor. Cei doi profesori reuşesc printr-un cumul de forţe (cunoaşterea autentică inspirată de Hector şi strategiile deprinse de la Irwin) să ajungă la rezultatul scontat de directorul liceului, dar eşecul educaţiei se întrevede în destinele băieţilor, pe care îi vor bate cele patru vânturi înspre opţiuni de carieră luate la întâmplare şi neîmpliniri pe plan personal. Într-un fel, spaţiul de siguranţă al şcolii lasă loc pericolelor lumii reale, iar aici, în ciuda calităţilor personale pe care unii dintre băieţi le posedă, aceştia vor eşua dacă nu au şi o doză considerabilă de spirit practic şi cinism.

Piesa regizată de Vlad Cristache reprezintă o punere în scenă inteligentă, deosebit de comică şi plină de prospeţime a textului lui Alan Benett, reuşind să recreeze abil clipele de trecere dinspre adolescenţă către maturitate şi toată incertitudinea care le însoţeşte.