Am citit recent jurnalul de repetiţii al Alinei Mazilu, Judecata de pe locul mortului, pe care autoarea l-a ţinut în 2007, în timpul pregătirii de către Alexander Hausvater a premierei Judecata de Barry Collins, la Teatrul German de Stat din Timişoara. Tema piesei e războiul şi deviaţiile pe care această formă supremă de violenţă şi intoleranţă le declanşează în om. Judecata face referinţă la şapte ofiţeri ruşi luaţi prizonieri în cel de-al Doilea Război Mondial, abandonaţi fără mâncare şi apă vreme de două luni în pivniţa unei mănăstiri, undeva în sudul Poloniei. Din şapte, numai doi rămân în viaţă, iar supravieţuitorul e judecat ulterior pentru canibalism. Supravieţuirea prin devorarea celuilalt, prin anihilarea seamănului a ajuns în aceste zile un subiect mai actual ca niciodată. Privind la ceea ce se petrece în jur, în Europa, dar şi mai departe, în Orient, trăim senzaţia că lecţiile din cărţile de istorie, din care am învăţat la şcoală, se întrupează, că acum războiul a devenit real, îl urmărim în direct. Se poartă doar în alte forme, toate malefice, iar fronturile s-au multiplicat pulverizându-se în sute de "teatre" de operaţiuni. Mă întrebam zilele acestea în cât timp ajungea o scrisoare trimisă de un soldat către ai săi, în Primul ori în al Doilea Război Mondial? Pentru primul, probabil în vreo lună. Pentru al doilea, măcar într-o săptămână. Azi totul e instant. Vedem aproape live luări de ostatici, decapitări, avioane deturnate ori doborâte de rachete, bombardamente, atentate. Confruntările armate sunt la un click distanţă, click-krieg, tele-război!
La final de octombrie 2015, la Festivalul Naţional de Teatru 2015, desfăşurat la Bucureşti, a cărui temă a fost Războiul, am văzut Frontul, o creaţie a lui Luk Perceval. Coproducători au fost Teatrul Thalia din Hamburg şi Teatrul Municipal din Gent, iar regizorul a vizat să reproducă pentru contemporani experienţa belgiană a Primului Război Mondial. Deşi declara, la Festivalul de la Edinburg, unde spectacolul a fost invitat, că "nu poţi imita suferinţa!", diferenţa majoră dintre istoria oficială, cea din tratate de specialitate, şi istoria afectivă, cea artistică, ţine eminamente de instrumentele şi maniera de redare specifice. Istoriografia consemnează recurgând rece la factualitate şi cifre; arta o face reconstruind prin impact de sentimente realităţi aduse sub ochii publicului.
Războiul de la începutul secolului trecut a fost unul de tranşee, cu numeroase pierderi umane, iar despre ele Perceval vorbeşte scenic folosind surse de ficţiune şi surse documentare din culturile ţărilor implicate în conflagraţie aşa cum a atins ea Belgia între 1914-1918. Trunchiul central al textului de spectacol e povestea tânărului de 19 ani şi a camarazilor lui din romanul lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest, pe care a aluvionat din Focul lui Henry Barbusse, unul dintre primele romane despre catastrofa debutului de veac trecut. Dar a utilizat şi materiale reale: scrisori aparţinând soldaţilor belgieni, biografii ale câtorva generali britanici, memorii ale asistentelor din spitalele de campanie. Perspectiva spectacolului e, de fapt, a subiecţilor implicaţi direct în evenimentele belicoase de acum 100 de ani, totul provine din experienţa lor de război. Perceval a vrut ca spectatorii să fie atinşi senzitiv, să audă sunetele, poveştile, scârţâitul tipic înfruntărilor armate. Să vadă amputările, mâinile, picioarele, ochii, organele interne împrăştiate în tranşee ori în spitalele de campanie. O face cu eficacitate artistică. Distribuţia e multiculturală, sunt 11 actori provenind din patru ţări implicate în conflict, care intră în scenă în linie, cu faţa către public şi se aşază pe nişte banale lăzi goale. Reprezentaţia începe cu chemarea la luptă prin sunetul unei goarne (improvizată din alamă chiar de actor), după care cei 11 îşi deapănă istoriile la microfon. Feţele le sunt luminate discret, de lămpi de citit, cu o lumină contre-jour ce le evidenţiază trăsăturile faciale şi mimica. Fiecare comunică în limba maternă, în scenă auzindu-se franceza, flamanda, engleza şi germana. Adresarea e directă, relaţiile dramaturgice sunt mai puţin între personaje şi mai ales între interpreţi şi spectatori. Decorul e amplasat exclusiv în partea din spate a scenei, o construcţie uriaşă, distrusă parţial, ce devine suprafaţă de proiecţie pentru imagini alb-negru prezentând efectele confruntărilor belicoase asupra soldaţilor. Imaginile de arhivă curg lent, au patina vremii, te cutremură. Se aud doar vocile actorilor, cu timbru special, fluierături, scrâşnete, zgomote metalice specifice luptelor. Toate simţurile sunt angajate, pentru că Luk Perceval vrea să înţelegem frontul prin senzorialitatea lui, din punctul de vedere al celor care luptă, al femeilor care rămân acasă (mama) or al celor de pe front (asistenta medicală). Spectacolul durează mult, peste două ore, fără pauză, are o cadenţă domoală, un tempo intenţionat rar, pentru a ne impregna cu starea recreată.
Perceval prezintă lucrurile intimist, silindu-ne să pătrundem imaginar în şanţurile militare împreună cu tinerii idealişti care cred că a muri pentru o cauză despre care, de cele mai multe ori, nu ştiu mai nimic, e un act de eroism. Neştiind că în orice bătălie e vorba, în primul rând, despre ură, arme, carne şi sânge. Adică despre moarte.
Cum miroase războiul?, se întrebau artiştii timişoreni din spectacolul Judecata de Barry Collins. Orice război echivalează cu distrugerea umanităţii prin pulverizarea materialului ei biologic, iar cel mai bine simţi războiul când e chiar lângă tine, sub ochii tăi, când, eventual, îţi atinge rudele sau prietenii. Până atunci, e doar ceva despre care vorbeşti. Din acel moment e ceva ce trăieşti.