Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru, 2015

Impresii din FNT 2015 - Mein Kampf, Emigranţii, Spargerea, Vizita bătrînei doamne, Platonov


Observator Cultural, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Imposibil de văzut tot, prea multe suprapuneri. Dar e foarte bine: să fie pentru toate gusturile, să ai de unde-alege. Dincolo de întrebări şi cîrcoteli fireşti (exemple: de ce unele trupe din provincie dau doar o singură reprezentaţie şi altele mai multe, de ce costă biletele on-line mai mult cu aproape 40% decît cele cumpărate la casă, de ce (spectacolul, regizorul) X şi nu Y), destule spectacole, chiar dacă inegale, despre care merită discutat.

Mein Kampf, de la Teatrul Naţional "Lucian Blaga", Cluj (la Sala Mare a TNB). O farsă a lui George Tabori, numai bună pentru Dabija cel de-acum, care imaginează întîlnirea improbabilă, într-un sordid azil pentru săraci, dintre tînărul Hitler (provincial rudimentar, prost, nevolnic, fanatic şi, surpriză!, antisemit) şi un grup de evrei săraci, dar, cum altfel?, înţelepţi dintre care unul, Schlomo, vînzător de biblii şi Kamasutre, e în stare să-şi pună la dispoziţie obrazul pentru scuipat, să-l întoarcă apoi şi pe celălalt şi, încet-încet, să-l civilizeze un pic pe junele ipochimen, ba chiar să-l salveze de la moarte - el neştiind, dar noi da, că-şi sapă singur groapa. Colac peste pupăză, tot Schlomo îl convinge pe Hitler să intre în politică, dacă la pictură tot nu se pricepe. Ce a urmat ştim. Farsă din care, prin sublimarea tragicului în comic potenţată şi de regie, ar trebui să înţelegem că umanismul îşi conţine şi pieirea, că băşcălia şi umorul nu sînt întotdeauna salvatoare, cum nici cultura, cărţile, înţelepciunea vecină cu prostia etc. Spectacolul construieşte cîteva tipuri umane într-un azil deloc gorkian, pentru că totul e luat în derîdere şi "omul" nu mai sună deloc minunat, iar spaţiul imaginat de Carmencita Brojboiu e mai degrabă o încăpătoare celulă de puşcărie-bibliotecă. Totul agrementat cu multe bancuri evreieşti şi sentinţe memorabile, nu toate de acelaşi nivel şi gust, care din text, care adăugate de regizor şi de dramaturgul Cătălin Ştefănescu (iată că funcţia şi denumirea respectivă încep să prindă şi în spaţiul românesc, cel puţin la Cluj), cu aluzii culturale (Schlomo scrie o carte de a cărei primă frază nu poate trece, precum eroul lui Camus, şi, filotim, îi pasează lui Hitler titlul) şi cu songuri marca Ada Milea (şi Anca Hanu) care nu-şi prea au locul şi sună deranjant de tare. Problema spectacolului nu e textul, nici bătaia de joc de orice - de mult nu mai avem tabuuri şi poate e mai bine aşa. De altfel, unele scene din final, ating tensiunea care cam îngheaţă rîsul. Lungimile, însă, pe care le simţi (au şi songurile rolul lor), şi lipsa ritmului sînt neajunsuri reale. În plus, interpretarea e neomogenă (poate nu s-a lucrat suficient cu fiecare actor). Pe de o parte, Ionuţ Caras (înţeleptul Schlomo) şi Sorin Leoveanu (Hitler) îşi construiesc atent, nuanţat personajele iar Cătălin Herlo (Lebkovitz, bucătar şi, în timpul liber, Dumnezeu) e, la rîndul lui, foarte credibil. Li se alătură Angelica Nicoară, Patricia Brad, Diana Buluga în rolurile "fetelor", prostituate inimoase, migrînd în final spre asistente zeloase ale lui Hitler - apariţii corecte, dar nu mai mult - şi Anca Hanu, o găină delicioasă. În schimb, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu şi Silvius Iorga sînt convenţionali şi nu trec de caricaturile din poantele cu evrei, din ce spune Matei Rotaru (Heinrich, prietenul lui Hitler) nu se înţelege nimic iar Ramona Dumitrean (Moartea cea birocrată, obosită de prea multă muncă) mi s-a părut inadecvată, artificială. Poate că, de fapt, problema e că Alexandru Dabija îşi repetă prea mult formula în ultima vreme. Una de succes, desigur.

Emigranţii, tot de la Teatrul Naţional "Lucian Blaga", Cluj (într-un spaţiu ad-hoc amenajat în Sala Mică a TNB). Mai e actual textul acesta, scris de Mrożek în 1974? Azi, motivaţiile şi condiţiile economice ale emigranţilor din Est s-au schimbat radical. Eu cred că textul e actual în ceea ce spune el profund despre condiţia umană, despre fricile şi trebuinţele fundamentale, despre capacitatea de adaptare şi de reacţie la un mediu străin, perceput ca ostil, despre mecanismele care configurează sau distrug stima de sine ale oricui, indiferent de educaţie şi stare socială. E actual şi interesant şi prin felul cum pune în scenă ciocnirea a două personalităţi puternice. Cred că în această cheie l-a citit şi regizorul Tudor Lucanu care a evitat orice situare limpede în timp şi spaţiu şi nu a căzut în capcana "aducerii la zi". Montarea e una de factură clasică, realistă (de la stil de joc şi rostire, pînă la detalii de scenografie şi costum) şi mizează totul pe înfruntarea dintre cei doi protagonişti. De aici şi eşecul ei, pentru că, dacă Tudor Lucanu susţine foarte bine rolul ţăranului (iată încă un regizor - bun actor), trecînd nuanţat de la atitudinea defensivă, retractilă, la una agresivă care culminează cu criza aparent izbăvitoare, Matei Rotaru, intelectualul searbăd, nu răspunde cu acelaşi firesc, pare că nu-şi asumă suficient personajul, interpretarea lui rămîne de suprafaţă şi relaţia dintre cei doi e ratată. Aş mai adăuga şi că scenografia e total neinspirată în privinţa distribuţiei spaţiilor de joc şi a publicului, cu rezultatul că mare parte a spectatorilor au senzaţia că ascultă teatru radiofonic, pe actori neputîndu-i vedea.

Spargerea, de la Teatrul Naţional "Marin Sorescu", Craiova (la Teatrul de Comedie). Debutul regizorului Dragoş Alexandru Muşoiu, cu adaptarea unei povestiri, Jaf armat, a lui Răzvan Petrescu - să-l citeşti şi guşti pe Răzvan Petrescu e, pentru mine, un semn foarte bun. Povestea e simplă: un medic psihiatru, spre cincizeci de ani, cu soţia bolnavă de cancer, tipul de fraier-perdant-disperat al tranziţiei noastre, plănuieşte, împreună cu doi foşti colegi de şcoală - un economist schizofren şi un profesor de geografie meloman şi snob - jaful unei case schimb valutar din cartier. Operaţiunea eşuează lamentabil, singura victimă a pistolului doctorului fiind soţia lui. Textul, de un umor macabru şi aproape suprarealist, impregnat, oricît n-aţi crede, de poezie e transpus foarte inteligent de Muşoiu care-l deconstruieşte cinematografic şi în stil de bandă desenată. Acţiunea e fragmentată, povestită de diverse personaje, reluată şi oprită în stop-cadre. Totuşi, prin repetare, formula se uzează şi, la un moment dat, după ce-ai înţeles-o şi apreciat-o, oboseşte. Pe de altă parte, formula aceasta pune în valoare fiecare actor, oferindu-i cîte cel puţin un mic recital. Adrian Andone e excepţional în detaliile cu care construieşte personajul colegului schizofren, Claudiu Bleonţ îşi struneşte energia debordantă şi e din nou actorul acela fin, nuanţat pe care-l ştiam iar Angel Rababoc contrapunctează cu o interpretare eterată, desenînd un tip delicat şi serafic, în contrast perfect cu orice idee de acţiune. Excelent, de asemenea, Cătălin Vieru, tînărul branşat, cu limbaj în consecinţă, singurul care înţelege lumea în care trăieşte şi e chemat să-i ajute cu sfaturi - un joc de altă factură, singurul personaj "real", fără mască. Destul de şterse, din păcate, mi s-au părut soţiile (Iulia Lazăr, Anca Dinu, Gabriela Baciu) - e drept că nici partiturile lor nu sînt foarte generoase. În schimb, de un haz irezistibil e casiera Iuliei Colan, veşnic la telefon, ţaţă perfectă prin limbaj, înfăţişare şi mimică - ia, de altfel, aplauze la fiecare intervenţie -, secondată de un bodyguard tîmp şi delicat (Eugen Titu). Fiecare e un tip şi, împreună, creează un tablou mai mult decît veridic al "tranziţiei de la bloc", în scenografia funcţională, simplă a Andreei Simona Negrilă (paralelipipede de plexiglas care închipuie blocuri şi delimitează spaţii, plus cîteva obiecte simple de recuzită realistă care contrastează violent cu o alcătuire ingenioasă pe post de motocicletă). Bine-ar fi fost dacă regizorul nu ar fi ţinut neapărat să marcheze apropierea de film şi cu o muzică excesiv şi inutil tare şi agresivă care acoperă de prea multe ori actorii. Oricum, un debut de luat în seamă.

Az öreg hölgy látogatása / Vizita bătrânei doamne, de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj (TNB, sala Studio). O lectură limpede, coerentă, în spiritul originalului, dar prin nimic novatoare sau spectaculoasă, a textului lui Dürenmatt, jucată impecabil de trupa de la Cluj. Impecabil, în parametrii daţi de regizor. Totul pare expediat în grabă, conform cu o schemă de mult ştiută. E păcat că Gábor Tompa construieşte (chiar dacă ingenios, într-o scenografie sugestivă a, din nou, Carmencitei Brojboiu) un spectacol de trupă cînd are la îndemînă asemenea individualităţi. În afară de Magda Stief (Claire), Attila Orbán (Ill), Zsolt Bogdán (primarul), Gábor Viola (profesorul) care au şansa unor personaje un pic mai atent lucrate, toţi ceilalţi (Áron Diméni, Gizella Kicsid, Loránd Váta, József Biró, ca să dau doar cîteva nume) actori de mare talent, dovedit de atîtea ori, sînt folosiţi mult sub posibilităţile lor. Am rămas cu un gust amar şi cu senzaţia că actorilor li se face o nedreptate.

Platonov, de la Teatrul "Maria Filotti" Brăila (la Odeon, sala Studio). E greu să citeşti sau să vezi azi piesa aceasta de tinereţe a lui Cehov fără s-o pui în perspectiva marilor lui opere ale căror multe teme le anunţă. Dar textul e bun şi frumos în sine, merită din plin montat - şi nu neapărat intertextual, cu aluzii la ce ştim azi despre Cehov. Andreea Vulpe a vrut să facă, după propria mărturisire, "un spectacol în care să-şi mărturisească înnebunirea" cauzată de ritmul traiului pe care-l ducem etc. Din fericire, a făcut mai mult de-atît: un spectacol frumos, viu (cum bine spunea cineva), chiar dacă nu fără scăderi. Regizoarea s-a ferit de "cehovizare", de rusificare, a încercat să nu condiţioneze temporal şi nici spaţial povestea (sîntem într-o staţiune la malul mării, costumele sînt contemporane, muzica e latino, pe sticle nu scrie votcă etc.). Ceea ce nu merge pînă la capăt, pentru că personajele lui Cehov au un ceva rusesc, slav, măcar în exaltările şi schimbările bruşte de umoare; lasă că tunsoarea-creastă şi costumul tînărului Glagoliev trimit direct la anii noştri. Nici melanjul de realism şi onirism nu cred că e potrivit, textul e suficient de puternic ca să nu aibă nevoie de explicaţii suplimentare. Ce face spectacolul frumos şi rezistent e jocul celor mai mulţi dintre actori. O parte dintre ei se cunosc bine, sînt o adevărată echipă (formată, în bună măsură, la unteatru). Nu e obişnuit ca în Platonov să fie distribuit un actor atît de tînăr cum e Silviu Debu. Andreea Vulpe însă îl ştie din studenţie (cred că l-am văzut într-un spectacol de absolvire al clasei ei) şi bine a făcut că l-a distribuit. Debu construieşte rolul nuanţat, fără ezitări, ignorînd parcă subtitlul "Un Hamlet de provincie" şi pedalînd mai ales pe inteligenţă, impulsivitate, nehotărîre venită din lipsa curajului, dar nu atît pe reflexivitate. Din păcate, Emilia Bebu (Sofia), încă nu pare să fi intrat în rol şi relaţia dintre ei nu funcţionează (cum nici stările pe care le afişează ea nu sînt motivate). În schimb, Mihaela Trofimov (Anna Petrovna, maman) excelează în rolul femeii încă tinere, dezabuzate, care încearcă să-şi trăiască ultima dragoste - o dezavantajează însă spaţiile mari, vocea i se pierde uneori. Foarte bună e şi Corina Borş (Saşa) în rolul ei de femeie blîndă, prostuţă, iubitoare şi cu frică de Dumnezeu. Un rol minunat face (iarăşi!) Ionuţ Vişan: un doctor Trileţki ironic, jucăuş, nepăsător, dar a cărui aparentă frivolitate ascunde ape mult mai tulburi. În Osip, Liviu Pintileasa redevine insul frust, cu trăiri violente pe care-l văzusem în Un tramvai numit dorinţă - un actor foarte bun, capabil să se metamorfozeze de la un spectacol la altul. În fine, apariţii memorabile, chiar dacă mai puţin întinse şi apropiate de compoziţie are Valentin Terente (Serghei Pavlovici) iar Narcisa Novac (Grekova) ia aplauze la aproape fiecare intrare. Un spectacol de actori de la care ieşi cu o stare de bine. Nu-i puţin.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2015
 Toate articolele despre Mein Kampf
 Toate articolele despre Emigranţii
 Toate articolele despre Spargerea
 Toate articolele despre Az öreg hölgy látogatása / Vizita bătrânei doamne
 Toate articolele despre Platonov


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Teatru şi război - Judecata la Timişoara şi Frontul la FNT, 2015, Oltiţa Cîntec
 Reţetă pentru tocăniţa de iepure - Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin, Oltiţa Cîntec
 Notiţe din octombrie (III) - Ai mei erau super! la FNT, 2015, Florian-Rareş Tileagă
 Notiţe din octombrie (II) - Femei / Bărbaţi la FNT, 2015, Florian-Rareş Tileagă
 Iubirea - cea mai puternică armă în conflictul religios - Nathan Înţeleptul, Anda Ionaş
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2015


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer