La prima vedere, Elizabethtown pare a fi un fel de Garden State - hitul independent al lui Zach Braff de anul trecut - fat free şi cu zaharină: un tip drăguţ şi/dar depresat (Drew / Orlando Bloom) se întoarce pe meleagurile copilăriei (Kentucky în cazul de faţă) pentru înmormântarea tatălui său, unde întîlneşte & şi i se aprind călcîile după o tipă gureşă, zăpăcită & adorabilă (Claire / Kirsten Dunst).
Filmul are momentele sale bune (şi anume primele şi ultimele 10 minute, plus 2-3 minute îşi şi colo) ceea ce din 138 de minute lungi şi late e cam puţin... Apariţia episodică a lui Alec Baldwin din actul de deschidere al filmului, în rolul unui magnat pe cît de patern, pe atît de înfricoşător, face toţi banii - 972 de milioane de dolari, mai exact - pierderea generată de noul model de bascheţi proiectat de Drew, "a sneaker that may cause an entire generation to return to bare feet".
Principala bubă a filmului e tocmai povestea de dragoste: deşi nume precum Frank Capra sau Billy Wilder s-au vehiculat la conferinţa de presă de la Toronto, (al)chimia dintre actori sau dintre actori şi scenariu e slabă. Kirsten Dunst - care la mai sus menţionată conferinţă de presă părea foarte deranjată că lumea nu-i pronunţă numele corect (kiiiirstăn!...) - pare că încearcă prea mult, riscînd uneori să pară a avea nişte probleme de personalitate care nu erau cu siguranţă în scenariu, iar Orlando Bloom nu pare să încerce destul, e foarte pasiv & inexpresiv (lăsînd la o parte tristeţea pe care ar trebui să o joace), neridicîndu-se la înălţimea rolului...
Scenariul, semnat tot de Crowe, e plin de ziceri adînci precum citatul din titlu, sau: "Your boyfriend is lucky I'm not the right person for you" (Orlando la agăţat); "It'd be either this or... something else" (moto de familie) sau "- Please don't take this aş rejection. - I really don't" (Orlando şi Kirsten sărutîndu-se). În plus, unul din momentele climactice ale filmului (o conversaţie telefonică între Drew şi Claire care ţine o noapte întreagă şi e foarte isteţ montată) se întîmplă prea devreme şi ne lasă apoi în aşteptare (mult) prea mult timp. Ca să nu mai vorbim de o sinucidere ratată care ar trebui să fie punctul de plecare al acestei călătorii în căutarea sinelui şi care e cu totul şi cu totul neconvingătoare.
Revenind, spre final, a plusurile filmului, nu se putea un film de Cameron Crowe fără muzici. Multe. Şi bune. De la Tom Petty la Elton John, trecînd prin Ryan Adams şi Eastmountainsouth, o trupă de care numai un (fost) redactor la Rolling Stone precum Crowe putea să ştie...
În ciuda momentelor sale amuzante, această comedie sudistă are prea mult sirop şi prea puţine din condimentele de rigoare. Elizabethtown e un film adorabil dar... uşor de uitat.
(Toronto, 10 septembrie 2005)