Un clip de două ore - Elizabethtown

Asta este Elizabethtown, cel mai recent film al lui Cameron Crowe - care a dat, în trecut, filme interesante precum Almost famous sau Vanilla sky. De astă dată, e de presupus că pînă şi fanii săi necondiţionaţi vor bate în retragere: Elizabethtown - prezentat în avanpremieră la ultima ediţie a Mostrei de la Veneţia, de unde s-a întors copleşit de cronici proaste - este, probabil, cel mai slab film al lui Crowe: o incursiune haotică, plicticoasă, stridentă şi superficială prin America hotelurilor & motelurilor şi-a autostrăzilor nesfîrşite din care un Alexander Payne, de pildă, a ştiut să scoată esenţialul - vezi About Schmidt sau Sideways. Crowe n-a ştiut - sau şi-a prins urechile atît de tare într-un film ce pare fără scenariu, fără focus şi fără sfîrşit încît e ca şi cum n-ar fi ştiut...

Problema numărul unu a lui Elizabethtown este chimia (sau lipsa ei) între cei doi protagonişti - Orlando Bloom şi Kirsten Dunst. Bloom n-a fost niciodată un actor teribil de interesant; dacă punem între paranteze - oricît de celebre - prestaţia sa oxigenată din Stăpînul inelelor (unde interpreta un elf, Legolas, mai mult atitudine decît altitudine actoricească), Bloom s-a prezentat, pînă acum, mai degrabă ca un "pin-up actor" decît ca o valoare sigură - dovadă şi isteria pe care a declanşat-o descinderea sa la Veneţia, cînd admiratoarelor sale li s-a pus porecla - foarte potrivită - de "Urlando Bloom". Dunst, pe de altă parte, a debutat notabil, ca pre-adolescentă, în Interviu cu un vampir, după care rolurile ei au oscilat previzibil între serioase Virgin suicides) şi "alimentare" (Spider Man). De fapt, Dunst nu a dovedit că este nici acea mare actriţă pe care o Jodie Foster, de pildă, o anunţa încă din Taxi Driver (cînd avea cam vîrsta lui Dunst în Interviu cu un vampir), nici o eventuală "pin-up actriţă", cu charismă colosală şi glamour grandios, capabile să o catapulteze în empireul cinematografic - în pofida unei armate, se presupune, de PR-işti şi stilişti care lucrează la imaginea ei zi de zi. Aşadar, ce avem? Un fals actor şi o falsă vedetă, lăsaţi parcă de capul lor într-o dramedie care are cap (începutul - să zicem, primele 20 de minute - este cel mai bun), dar n-are coadă, sau are o coadă atît de lungă încît se-ncurcă-n story şi se-mpleticeşte-n răbdarea spectatorilor.

De fapt, nu începutul este cel mai bun lucru din film, ci coloana sonoră. Crowe - care a fost critic muzical - îşi "dă drumul" aici, mixînd şi alternînd cîteva din cele mai bestiale hituri din toate timpurile! Cred că, de altminteri, Crowe şi-a ratat promo-ul (în SUA, după catastrofa prezentării la Veneţia şi, mai ales, după scurtarea filmului cu cîteva zeci de secunde bune, unii cronicari au scris, chiar, că filmul nu e atît de prost pe cît s-a crezut...): el trebuia vîndut ca "cel mai lung clip din istoria Cinematografului" - împăcînd, astfel, şi capra "inovaţiei estetice", şi varza "curiozităţii comerciale".

Pînă una-alta, el trebuie luat - însă - drept ceea ce este: adică, o pierdere de timp... Dacă cineva poate spune cum se face că o actriţă solidă, ca Susan Sarandon, a acceptat să joace un rol ce pare "scris" pe măsură ce debitează replici (nici acelea memorabile), atunci acela ar trebui să se angajeze cu normă întreagă la Hollywood - sectorul "flopuri profitabile". Sarandon o interpretează pe mama lui Bloom, proaspăt văduvă, care-şi trimite progenitura în orăşelul din titlu pentru a recupera trupul soţului, respectiv tatălui, şi a-l aduce înapoi în California. Asta ar fi, să zicem, intriga aparentă - şi, oricum, mai consistentă. Cealaltă "intrigă" - care virează dramedia într-un fel de comedie romantică on the road - este constituită de love story-ul (opriţi-mă din căscat) dintre băiatul Bloom şi stewardesa Dunst...

Credeţi-mă, nu vreţi să vedeţi filmul ăsta!