Elizabethtown - soundrack-ul, nu filmul

Cameron Crowe asamblează / construieşte soundtrack-uri mai bune decât filmele lui, ceea în cazul lui Elizabethtown, noul său opus, din păcate şi cel mai prost film din câte a făcut (celelalte fiind Say anything, Singles, Jerry Maguire, Almost famous, Vanilla sky) e singurul punct forte. O versiune mai lungă (2 ore jumătate) a fost prezentată la Festivalul de la Toronto, măcelărită de critici care l-au acuzat pe Crowe de indulgenţă şi lipsă de emoţie, de vignete neinteresante.

Filmul e o combinaţie a temelor-fetiş ale lui Crowe, un optimist împătimit după soundtrackul vieţii sale. Se pare că are o bază personală, inspirat de moartea tatălui lui, Crowe a făcut o călătorie iniţiatică, un soi de Road Trip cu momente muzicale, descoperind sufletul Americii şi redescoperind viaţa. Dar încercând să fie Preston Sturges, să preia o felie de "Americana", el devine zaharină pură. "Almost romance" spune una din replici.

Se pot găsi elemente comune cu filmele sale anterioare dar nu şi empatie pentru personajele din Elizabethtown (un orăşel cu titlu antipatic şi conservator). Acestea sunt interpretate de Orlando Bloom şi Kirsten Dunst, Legolas şi prietena lui Spider-Man. Dacă erau Tom Cruise şi Renee Zellweger aşa ca în Jerry Maguire, plus un Cuba Gooding jr. în planul doi, ar fi fost alt film, cu valori concrete de feel good pentru că ei rămân campionii categoriei "feel good movie". Sau pe partea cealalată, mai aproape de filmele preferate de Crowe (Absolventul, Harold şi Maude), filmul ar fi funcţionat cu Owen sau Luke Wilson, sau regizat de un Wes Anderson, Paul Thomas Anderson, David O. Russell. Moonlight Mile al lui Brad Silbering (cu aceiaşi Susan Sarandon din Elizabethtown) are un discurs asemănător şi e un eşec mai mare.

Similitudinile cu succesul indie de anul trecut, Garden State, sunt însă mult mai flagrante. Dar Garden State e un film mult mai bun (comparaţi protagoniştii acestuia, pe Zach Braff cu Bloom şi pe Natalie Portman cu Dunst, sau mai bine nu), şi mai dramatic, la fel de plin de muzică ca şi filmul lui Crowe, doar că aici e vorba de o altă generaţie muzicală, care nu m-a cucerit. Unul din cele mai bune momente ale filmului (da, E-town are momente bune şi de asta e păcat) este atunci când formaţia de tribut Ruckus cîntă Free Bird, piesa legendară de Lynyrd Skynyrd.

Toată lumea a recunoscut meritul muzicii, compusă de nevasta lui Crowe, Nancy Wilson (de la Heart), plus piesele compilate de regizor, la fel ca la toate filmele sale. Genul abordat este American acoustic soul, Root soul music, chitări, mandoline, riffuri pastorale, plus Tom Petty (Learning to Fly, Square One şi It'll All work out, în care Petty sună ca Warren Zevon), Ryan Adams, My Morning Jacket, Patty Griffin, Lindsay Buckingham. Pentru "la piese de la resistence" Crowe apelează din nou la Elton John (după Tiny Dancer din Almost Famous), găsind una din temele subiectului în piesa acestuia din 1971, My father's Gun. "There's a big difference between a failure and a fiasco" spune personajul central, Drew Banyon (Bloom). Elizabethtown are din ambele câte ceva, dar pentru soundtrack iertăm filmul şi rămânem cu muzica. Dar pentru asta nu trebuie să mergem la cinema.