Sin City - Un regal pentru fanii BD-urilor, calofilie obositoare pentru ceilalţi

Regizorul Robert Rodriguez, mare fan al autorului de benzi desenate Frank Miller (un revoluţionar în domeniu), şi-a pus la un moment dat în cap să adapteze cartea acestuia, Sin City, la modul cît mai literal cu putinţă. Fiecare cadru să fie, pînă în cel mai mic detaliu, conform cu originalul. Rodriguez se baza pe siguranţa căpătată în manevrarea tehnicilor digitale. Frank Miller n-a sărit în sus de bucurie cînd a auzit, dar a cedat după ce Rodriguez i-a făcut o mică probă, cu ajutorul actorului Josh Hartnett (probă care deschide acum filmul). Azi, Miller spune admirativ despre Sin City că este "pure fever dream", adică un vis provocat de febră. Rodriguez chiar a lucrat la film ca sub febră. Atît de mult a dorit să-l aibă pe Miller alături, în calitate de coregizor, încît a părăsit de bunăvoie Director's Guild of America (asociaţia americană a regizorilor de film), ale cărei reguli interziceau prezenţa pe generic a doi regizori (probleme asemănătoare au mai fost, de pildă, la filmul Smoke, pe care Wayne Wang vroia să-l coregizeze cu scriitorul Paul Auster).

Sin City e o premieră. Este atît de fidel cărţii încît nici nu e creditat vreun scenarist pe generic. Totul e conform originalului. Asta se şi vede, de altfel, cu ochiul liber, căci cele trei poveşti principale sunt destul de tranşante şi stufoase în interiorul ramelor proprii, iar un spectator obişnuit cu fluenţa filmelor făcute după un scenariu prealabil poate acuza deranjamente de concentrare. Filmul te poate obosi după un sfert de oră, făcîndu-te să nu înţelegi rostul arborescenţelor. S-a şi spus despre Miller că face cele mai bine decupate cinematografic benzi desenate, dar nici Miller, nici Rodriguez n-au intervenit ca să modeleze materia BD-ului.



Şi acum, partea luminoasă a acestei întunecate istorii a oraşului în care toţi luptă pentru supravieţuire: filmul e extrem de frumos. Lupta dintre bine şi rău, una fără supereroi, e figurată chiar în alb şi negru şi e modificată ici-colo de vagi pete de culoare. Impresia e că asişti la o bandă desenată animată în care schelăria digitală e invizibilă. Actorii par să-şi fi lăsat la rulotă a treia dimensiune, pentru a deveni nişte personaje desenate cu creionul, colţoase, dure. Fiecare personaj e redus la o trăsătură esenţială. Personal, n-am marşat prea mult la frumuseţea vizuală a filmului. Efectele lui, pe care le-am admirat din primele minute, nu m-au împiedicat să încep să mă plictisesc şi să mă întreb: "Şi ce?".

Nu sunt un fan al benzilor desenate. Impresia mea e că Sin City se adresează numai fanilor, oferindu-le o variantă animată, extrem de performantă, extrem de frumoasă a romanului lor cult. Pentru un cinefil, Sin City nu înseamnă probabil decît calofilie.