Un oraş al extremelor - Sin City

Trei artişti cu personalităţi complexe, inovatori şi cu acel dram de nebunie specific geniilor s-au reunit pentru a concepe Sin City - un proiect avangardist ca manieră de construcţie. Frank Miller, desenator apreciat de benzi desenate alături de Tarantino şi Rodriguez care au mai lucrat împreună la Four Rooms şi From Dusk till Dawn au transpus pe ecrane poveşti ale unor rataţi fără maniere, eroi, femei de moravuri uşoare, fără să piardă nimic din farmecul şi din ritmul sacadat al surselor originale. Sin City este ridicat din lumini şi umbre, replici scurte şi tăioase şi uneori aduce cu Gotham City, chiar dacă e scufundat mai adânc în tenebre şi extreme. Produsul obţinut e fără îndoială un succes şi un regal vizual. Fiecare detaliu a fost prelucrat şi şlefuit cu migală şi potenţat la maxim în feluri care nu sunt accesibile metodei uzuale de filmare. Filtrarea imaginii, aerul de glamour reconstituit magistral pe cale digitală amintesc într-o oarecare măsura de alt film ce a cucerit industria cinematografică anul acesta Sky Captain and the World of Tomorrow. Anumite cadre te fac să uiţi că ai în faţă un produs al anului 2005 - atmosfera, gesturile şi cadenţa vocilor personajelor par desprinse din filmele clasice din anii '40-'50. Tehnica utilizată prelungeşte sau fixează uneori anumite momente cheie sau exploatează amănunte decupate aleatoriu - dificil de redat în manieră clasică. Tipul de cameră utilizată la Sin City este destinată imaginilor digitale de calibru înalt şi sporeşte versatilitatea cinematografică. A fost folosită şi de George Lucas pentru Războiul stelelor- Episodul III.

E o senzaţie ciudată, aproape hilară să vezi benzi desenate ce prind contur atât de convingător şi real. Conceptul se bazează pe un melanj de Batman, Pulp Fiction, Robin Hood, umor negru, pesimism şi de Kill Bill. Marca şi influenţa Tarantino este cât se poate de evidentă. Poate uneori-insuportabil de prezentă pentru că e servită în doze exagerat de concentrate. Indiferenţa generală, sarcasmul se transmit uşor şi încet, încet ne simţim anesteziaţi. Scenele groteşti şi macabre ne încarcă şi ne apasă, pierzându-şi aproape integral rostul. Rodriguez şi-a confecţionat în timp un stil propriu dar genul inventat de maestrul şi prietenul Tarantino a avut un impact major şi uşor detectabil asupra lui în Sin City. Fără a-i nega meritele sau viziunea regizorală, Rodriguez pare strivit, sufocat şi depăşit de abordarea a la Tarantino.

Paleta de alb şi negru, cu accente rare alcătuite dintr-o culoare distinctă e un avantaj care potenţează estetic. Actorii arată de parcă ar fi în mijlocul unei şedinţe foto de câteva ore cu un artist renumit.

Eşti adus într-o lume în care bărbaţii riscă totul pentru o femeie dar unde de multe ori dezamăgirile apar de peste tot şi sunt o certitudine. Poate singura. Totul e o mascaradă şi un castel al iluziilor de care se agaţă toţi cu disperare. Scena de la început - cu Josh Hartnett - este extrem de cinică şi conţine incertitudine şi sarcasm care se vor menţine până la capăt în diferite proporţii. Detectăm o briză de confuzie şi mister care ne face de multe ori să ne îndoim de cursul poveştii. Eroismul este veritabil sau nu este decât o opţiune pentru a amâna deşertăciunea şi nedreptatea vieţii şi finalul-moartea.

Exceptând-o pe Nancy (Jessica Alba) toate femeile noastre sunt prostituate - unele sunt de lux, altele sunt concomitent amazoane ce-şi apără teritoriul. Există foarte puţină senzualitate sau feminitate în film - femininul e sugerat mult prea agresiv - şi asta îi anulează mult din capacitatea sugestivă. De fapt ceea ce găsim este sexualitate, provocare şi competiţie acerbă, pe viaţă şi moarte. Bărbaţii sunt conduşi şi dominaţi în Sin City chiar dacă aparent sunt serviţi. Atmosfera de univers în care totul e posibil şi moralitatea conduce către adevărate campanii e amestecată cu o resemnare dureroasă şi rece în faţa unei ordini haotice şi injuste care guvernează. Câţiva actori din această distribuţie fantastică alcătuită pentru Sin City şi-au abordat rolurile mult prea îngroşat, nefiresc. Nu trebuie să fie uşor să joci după reguli digitale mai ales când trebuie să te adaptezi unui ritm dinamic şi să respecţi direcţiile regizorului care îşi doreşte să te încarnezi perfect până la identificare totală cu eroul de benzi desenate pe care ai fost desemnat să-l reprezinţi. Sau poate a fost o comunicare deficitară între Rodriguez şi Benicio del Toro de exemplu. Replicile lui ieşeau mult prea ciudat, iar inflexiunea vocii lui părea spartă şi golită de orice efect. Willis şi Rourke au mai colaborat cu Rodriguez anterior şi ei par că s-au adaptat cel mai firesc misiunii primite. Clive Owen este pentru mine un actor complet care şi-a demonstrat potenţialul în Closer. În Sin Cityare acel aer retro, ceva din James Dean, un pic din tristeţea lui Humphrey Bogart şi ceva din încrederea lui Cary Grant. Mickey Rourke pare a se juca pe sine şi îşi face o revenire în forţă.

Momentele în care cineva e rănit, mutilat sau omorât au aceeaşi expunere focalizată, fidelă realităţii şi cu o nuanţă de parodie. Sângele curge ca dintr-o fântână arteziană şi stropeşte permanent, cu încăpăţânare feţele actorilor. Cam mult exhibiţionism... dar ne-am obişnuit - aşa a fost în Kill Bill sau în comedia Kung-fu hustle - orice emoţie este anulată. Simţurile sunt însă solicitate la maximum - Slavă Domnului că nu putem mirosi acea substanţă galbenă... Poate fi amuzant la început-apoi devine penibil - parcă ai vrea să dai forward.

Dar trebuie să recunosc că, în ciuda unor cusururi sau a unor lipsuri, indiferent de gusturi sau preferinţe Sin City nu poate fi ignorat şi e imposibil să nu te captureze. Deja se lucrează la o continuare la Sin City ce va fi lansată în 2006. O aştept cu interes.