Sin City - Oraşul-infern

Sin City, cel mai recent film al regizorului Robert Rodriguez şi primul semnat de el împreună cu desenatorul Frank Miller, poate reprezenta pentru industria cinematografică o adevărată revoluţie copernicană, similară celei care, acum 11 ani, a purtat numele Pulp Fiction; deloc întâmplător, Quentin Tarantino este creditat ca "special guest director". Cei doi importanţi cineaşti, buni prieteni pe deasupra, au reuşit să schimbe radical faţa filmului "noir", depăşind - cu sprijinul tehnologiei digitale - toate limitele cunoscute: oricât veţi căuta, nu veţi găsi un film mai "noir" (la propriu şi la figurat) decât Sin City.

Lumea de pe ecran reprezintă reflectarea extrem de fidelă - atât de fidelă încât pe generic nu apare nici un scenarist - a romanelor grafice ale lui Frank Miller, părintele Sin City. Rodriguez chiar declara într-un interviu că nu a vrut să facă un film, ci "un roman grafic în mişcare". De fapt, avem trei poveşti întretăiate, ecranizări a trei dintre volumele lui Miller. Fiecare dintre poveşti gravitează în jurul unui mascul neînfricat, erou tipic pentru un astfel de film: poliţistul incoruptibil - singur împotriva tuturor - Hartigan (Bruce Willis), ucigaşul cu sânge rece - dar cu suflet mare - Marv (Mickey Rourke) şi detectivul particular - infractor fără voie - Dwight (Clive Owen). Aceşti cavaleri fără armură strălucitoare au de înfruntat nişte adversari pe măsură, incluzându-i pe mai-marii oraşului: senatorul Roark (Powers Boothe), fratele său cardinal (Rutger Hauer) şi fiul său pedofil (Nick Stahl), poliţiştii corupţi Bob (Michael Madsen) şi Jackie Boy (Benicio Del Toro), dar şi demonicul antropofag Kevin (în spatele căruia vă va fi foarte greu să-l identificaţi pe "hobbitul" Elijah Wood). Personaje cel puţin la fel de interesante sunt şi femeile, adevărate amazoane urbane, interpretate de cele mai sexy actriţe de la Hollywood: Gail (Rosario Dawson), Nancy (Jessica Alba), Shellie (Brittany Murphy), Lucille (Carla Gugino), gemenele Goldie şi Wendy (Jaime King), Becky (Alexis Bledel) sau Miho (Devon Aoki). Toţi aceştia populează un oraş-infern, în care inocenţa pare să fi murit o dată cu speranţa.

Grea e viaţa cronicarului care trebuie să descrie în cuvinte o experienţă vizuală incomparabilă. Pentru că Sin City nu prea seamănă cu nimic din ce aţi văzut până acum. Dacă alte ecranizări după benzi desenate se străduiesc din greu să le dea adâncime eroilor, aici personajele sunt voit unidimensionale, fiecare dintre ele fiind prizonier al propriului hybris. Iar dacă vă aşteptaţi să reîntâlniţi aici umorul negru sau ironia din alte filme semnate de Rodriguez sau Tarantino, veţi fi crunt dezamăgiţi. Însă staţi liniştiţi, pentru că, în spatele unei violenţe aparent excesive, veţi descoperi o poezie unică. Aşadar, lăsaţi orice speranţă sau aşteptare şi pătrundeţi cu încredere în Sin City, oraşul-infern.