Cine sunt oamenii peste 30 ani? - Aleargă la Maratonul Teatrului Independent, 2015

Unora, ca şi mie, ne e greu să concepem alergatul în afara unor parametri clari de tipul: Încotro alergi? De ce alergi? Cât o să mai alergi? Pentru alţii însă, alergatul poate deveni un scop în sine, un lucru care îi defineşte, prin care se sustrag ritmului normal al vieţii pentru a îi putea face faţă în restul timpului. Prin care se epuizează fizic, ca să evite un colaps mental. Sau cel puţin aşa înţeleg eu un corp gâfâind prin întuneric, cu o lanternă care îl ghidează într-o singură direcţie - înainte.

Personajul Nicoletei Lefter nu are un nume. Nici nu are nevoie de unul, pentru că ea se defineşte prin anonimat. Anonimă celorlalţi alergători, cu care se recunoaşte din priviri în timp ce aleargă pe aleile parcurilor, singurateci cu căşti în urechi, în echipament confortabil şi performant. Anonimă oamenilor cărora le trimite mailuri, cu care interacţionează pe plan profesional. Anonimă în coada de la supermarket, de unde îşi cumpără din obişnuinţă mezeluri pe care nu le vrea.

Cine este ea? Un om peste 30 de ani, cu siguranţă. Un om care mai are destul de trăit şi care vrea să trăiască mai mult, mai sănătos, mai bine decât ceilalţi. Ceilalţi sunt puncte de referinţă, entităţi exterioare cu care interacţionează fără a stabili vreo conexiune. Alienarea socială e internalizată: ea nu se mai poate identifica nici măcar cu propriul corp, pe care îl compară de câteva ori cu un animal de companie care cere îngrijire şi atenţie, dar nu oferă mare lucru în schimb. Ar vrea să îi vorbească, dar nu ştie cum.

Adesea pe parcursul monologului, personajul repetă în delir cuvinte cheie, replici, întrebări care o urmăresc. Repetându-le, speră să le înţeleagă mai bine. Repetându-le, le goleşte de sensul obişnuit al cuvintelor şi le umple cu semnificaţii proprii: recunoaşte că funcţionează în mare parte a timpului pe pilot automat, recunoaşte că a avut eşecuri amoroase, eşecuri faţă de care nici acum nu ştie cum să se raporteze, şi mai recunoaşte şi că nu are habar ce ar putea să o scoată dintr-un stil de viaţă pe care nu şi-l doreşte, dar care îi oferă un oarecare confort.

Arareori se întâmplă ca un text să se preteze atât de bine pentru un one-woman show. Aleargă o surprinde pe Nicoleta Lefter singură pe scenă, cu multe de spus şi nimeni care să o asculte. Aşa că se retrage în sine, în faţa unei mari oglinzi faţă de care poate, în sfârşit, să se recunoască ca fiind o femeie deopotrivă puternică şi vulnerabilă.