Când am poposit în Karlovy Vary, afişul filmului stătea la loc de cinste pe artera principală a staţiunii, străbătută de un râu cuminte. Am stat 4 zile în care a funcţionat din nou, cu o îndemânare de invidiat, să scap de ambele proiecţii. Acum stau pe un hol plin până la refuz şi mai sunt 5 minute până la proiecţie - Aferim! este prezent la Molodist International Film Festival în afara competiţiei. Alături de mine este Kimie Tanaka, o regizoare de origine japoneză care a studiat film la New-York, iar în prezent locuieşte în Franţa. Mă întreabă dacă Aferim! are acelaşi regizor cu Poliţist, adjectiv, apoi îmi spune că a văzut afişe cu Poziţia copilului prin staţiile de metrou din Paris. Ne consideră nişte norocoşi din punct de vedere cinematografic. În Japonia accesul la finanţări este destul de complicat, pătrunderea în reţeaua de cinematografe este anevoioasă, iar prezenţa la cele mai puternice festivaluri de film din Europa nu te ajută prea mult.
Singurul film românesc prezent în Kiev a lăsat puţine locuri libere într-o sală de 300 spectatori. În timpul proiecţiei s-a râs cu poftă şi s-a aplaudat, deşi umorul unor replici poate fi tradus cu greu în engleză, iar mai apoi în ucraineană. Dincolo de estetica cinematografică, cred că Radu Jude a reuşit să realizeze contextualizarea problematicii pe care o abordează în film, ceea ce mi se pare foarte important în contextul distribuţiei pe plan internaţional (spre deosebire de Aferim!, am ajuns la câteva proiecţii ale unor filme care vizează un context istoric local unde echipa filmului nu a reuşit să facă acelaşi lucru, deşi realizarea tehnică a fost mai mult decât extraodinară), însă e păcat să condamni un film la valorificare exclusiv locală. Spunea Oana Giurgiu la un moment dat că în procesul de lucru la filmul ei Aliyah DaDa se întreba în permanenţă cum vede prietenul ei din Danemarca scenariul, cum percepe el filmul care vorbeşte despre un context necunoscut lui?
Creditele rulează în faţa unei săli care se goleşte rapid, realizându-se un transfer de spectatori în sala alăturată pentru proiecţia unei versiuni restaurate a renumitei capodopere Casablanca. O sală arhiplină, în care se stă pe jos, iar la microfon ajung pe rând preşedintele festivalului Andrei Halpahci şi ambasadorul american în Kiev, domnul Geoffrey Pyatt, care vorbesc despre un film care a străbătut generaţii şi încă e mereu actual, cel din urmă făcând chiar o legătură imaginară între acţiunea care se petrece în film şi situaţia actuală din Ucraina. Proiecţia în sine este un adevărat spectacol de teatru - se fac fotografii când pe ecran apar Humphrey Bogart sau Ingrid Bergman, se aplaudă intens, iar în unele momente imnul Franţei este intonat şi în sală. Casablanca a fost proiectat în cadrul unei secţiuni speciale, care cuprinde filme ce aniversează centenarul unor protagonişti din sfera cinematografică.
Tot o secţiune specială este Sunny Bunny, sau cel puţin aşa a pornit acum mai bine de un deceniu. Adună sub umbrela ei filme experimentale (sau nu) cu profil LGBT. A fost inclusă în agenda festivalului în anii =90, dar nu a durat mult până, după cum mărturiseşte directorul festivalului Andrei Halpahci, au început să sune telefoanele din partea unor instituţii guvernamentale care sugerau eliminarea acestei nişe de produse cinematografice de pe agenda festivalului. Au urmat ani în care subiectul a fost evitat de către mass-media ucraineană, deşi se aliniază unui şir de măsuri interesante, care au poziţionat Ucraina ca prima ţară dintre fostele republici sovietice care a eliminat conceptul legislativ prin care homosexualismul era calificat drept crimă. S-a pornit de la premisa că este vorba despre o problemă locală, însă iniţiativa a crescut calitativ în timp, prin proiectarea unor filme care au încurajat ideea eficienţei educaţiei care se realizează prin artă, ţintind în timp un public cât mai tânăr. "Până la urmă," menţionează directorul festivalului, "am vrut să transmitem că este foarte uşor să ne limităm la sexualitate, pe când, ceea ce încercăm noi, este să prezentăm o formă a diversităţii, iar filmul este o metodă creativă foarte eficientă de a vorbi despre una dintre problemele stringente ale societăţii actuale".
Filmul Laurei Bispuri, Sworn Virgin / Vergine Giurata, singura prezenţă italiană de la Berlin 2015, a fost în egală măsură deliciul şi frustrarea secţiunii. Este genul de film care te prinde din primul minut, iar după minutul doi laşi armele jos şi te laşi efectiv dus de val. Ai încredere în regizor, pe care nu-l suspectezi în stare să dărâme farmecul subiectului, ba chiar îi permiţi să te ademenească într-un joc de manipulare plăcut, pentru că ştii că nu o să-ţi înşele aşteptările care cresc şi sunt îndeplinite în egală măsură de la un cadru la altul.
Filmul îl aduce în prim-plan pe Mark, care părăseşte satul natal, un cătun de munte, îndreptându-se spre Milano către o nouă viaţă în care speră să se regăsească. Mark nu este decât o formă captivă în care încearcă să supravieţuiască şi să se adapteze Hana, o tânără care a avut curajul nebunesc de a-şi dori, într-o comunitate de munte din Albania, profund marcată de profilul impus al unei superiorităţi masculine în faţa femeilor, să înceteze să fie femeie. Legile vechi ale codului Kanun îi permit asta, sub amprenta unei asumări pe viaţă a respingerii oricăror forme de iubire, un jurământ care îi conferă drepturi egale cu cele ale bărbaţilor. Sworn Virgin / Vergine Giurata este o călătoria vizuală alături de o femeie indecisă, prinsă în capcana jurământului faţă de o cultură tradiţională care o acceptă cu reţinere, jurământul dat în faţa unei societăţi pregătite oricând să o renege, un jurământ care nu o privează de riscul unor abuzuri sexuale.
Hana (sau Mark, de fapt pe întreg parcursul filmului protagonista oscilează frecvent între cele două fiinţe - una care nu îndrăzneşte să fie şi să se afirme şi cealaltă în care prima trăieşte captivă) merge în Italia la sora ei, o rebelă care a evadat cu un italian cu ani mulţi în urmă în momentul în care familia a încercat să o oblige să se căsătorească cu un tânăr din sat, un mariaj în care ar fi mers la pachet cu un glonţ pe care viitorul soţ are dreptul să îl folosească oricând nevrednica lui soţie ar fi îndrăznit să nu i se supună în vreun fel sau altul. Decizia de a părăsi munţii din locurile natale (şi frica aparentă de a face asta) este abia primul pas dintr-un lung drum de redescoperire şi auto-acceptare, iar dificultăţile apar mult mai târziu, când intervine nevoia de a evada sau de a depăşi munţii care ţin captivă gândirea noastră şi deschiderea de care dăm dovadă faţă de anumite suferinţe. Laura Bispuri reuşeşte să ecranizeze cu o îndemânare aproape perfectă felul în care valenţele culturale reuşesc să sufoce felul de a fi şi identitatea proprie, iar într-un final să traumatizeze. Regizoarea nu abuzează de aceste momente de traumă, reuşind să le ridice la suprafaţă subtil, cu inteligenţă, încercând să provoace publicul la un test al empatiei faţă de o persoană, care poate fi oricând un om drag de lângă noi. Iar în momentul în care încercarea ei se transformă în reuşită, un grup de spectatori din sală se ridică nemulţumiţi şi pleacă vociferând (mă aşteptam să se întâmple asta şi mai devreme, la celelalte proiecţii ale unor filme controversate). Momentul trece aproape neobservat, pentru că regizoarea intuieşte această posibilitate, iar filmul curge calm şi nestingherit în momentul în care grupul rebel trânteşte uşa sălii de cinema.
Stau zidit în scaun şi încerc să mă gândesc ce am face noi, cei care avem dreptul şi uşurinţa din tronul de spectator critic, mereu dispus să condamne? Cum ne-am comporta puşi faţă în faţă cu jurământului de a nu exista, de a renunţa la respectul de sine, cu o povară grea pe umeri, provenind dintr-o societate în care discuţiile şi problematicile pe care le aduce sexualitatea sunt evitate, ascunse sub preş, catalogate ca abateri psihologice sau care poartă un caracter de anomalie? Laura Bispuri încearcă să dea un răspuns intuitiv la aceste întrebări pe finalul filmului, sugerând că fiecare dintre noi avem acces la libertate mai mult decât credem, acea formă de libertate care ne salvează de constrângerile ce ne obligă să fim cineva.