Pe când lumea de pe hol o mai lasă să respire, mă apropii să o salut şi să o felicit pentru rolul jucat în Noticed. Un scurtmetraj american cu umor englezesc, la care am ajuns din întâmplare. Nimerisem la mijlocul calupului de scurtmetraje, am luat loc pe primul scaun liber care-mi apăruse în cale, însă abia la jumătate de film am observat că persoana de lângă mine seamănă izbitor de mult cu actriţa carismatică de pe ecran. Şi pentru că nu-mi venea a crede, m-am tot uitat o vreme să mă conving până i-am atras atenţia că e vânată de privirile mele. Nu prea ştiam ce să o întreb, i-am mărturisit că nu prea am habar despre film, mai ales despre cele de ficţiune, însă eram foarte curios cum a reuşit să o convingă o regizoare debutantă pentru un rol curajos (Sigal apare într-un lungmetraj o dată la cinci ani, ultimul fiind Universal Soldier 4 / Soldatul Universal 4 în 2012). "A fost simplu", îmi spune, "regizoarea, Limor Diamant, e sora mea!" Intuieşte lista de întrebări epuizată şi continuă: "Ne-am împărţit rolurile în producţie, iar când am adunat ingredientele pe tavă, eu m-am concentrat pentru rol, ea şi-a asumat regia. E simplu. Acum ne plimbăm prin lume cu filmul pe la festivaluri - eu sunt în Kiev, ea e în Londra, ultima dată când ne-am văzut a fost la un festival la Milano". Nu mă lasă să o felicit şi mă încurajează: "Ştiu că poţi părea dus de-acasă când eşti singurul din sală care râde la anumite faze, dar mă bucur când există oameni care înţeleg jocul sau direcţia pe care o ia filmul."
Min Bahadur Bham se lasă aşteptat la proiecţie, însă apare într-un final însoţit de producătoarele Anna Katchko şi Catherine Dussart. Îmi închei conversaţia cu Sigal în care ne miram cât de frumos şi paşnic este Kievul care acum mai bine de un an părea un oraş-ruină şi pătrundem într-un sătuc din Nepal din anul 2001, într-o perioadă în care această ţară traversează un război civil. Kalo Pothi / The Black Hen începe cu nişte cadre cuminţi scăldate de peisajele generoase, în care doi copii - Prakash şi Kiran - din caste diferite, încearcă să-şi păstreze prietenia luptând pentru a recupera o găină, prietenă şi animal de compania a celui mai sărac dintre ei, care urma să devină o sursă de venit pentru a achita studiile celor doi. După mai multe zeci de minute în care acţiunea refuză să crească spre un punct culminant, dar are mici încercări, care se sting cumva dintr-o lipsă de curaj, acestea explodează într-un târziu în dramatismul care a inspirat de fapt întreaga poveste - sora băiatului sărac Prakash aderă la trupele maoiste, în timp ce viitorul cumnat al copilului bogat Kiran este răpit de către comunişti.
Kalo Pothi / The Black Hen a fost proiectat la Festivalul de film de la Berlin 2015, în cadrul secţiunii Panorama, iar la festivalul de film din Veneţia a fost declarat ca fiind cel mai bun film din cadrul săptămânii criticii internaţionale. Am aşteptat ceva mai mult decât cadrele atent construite, imaginea curată şi întâmplările haioase cu doi copii năzdrăvani. După mai bine de o oră de proiecţie oamenii au părăsit în mare parte sala, fără a simţi că aşteptarea unui suspans promis înainte de începerea proiecţiei a avut vreo finalitate, petnru că atunci când suspansul apare într-un final, acesta este destul de neconvingător, alimentând mai degrabă firul narativ indecis construit cu migală de o acţiune leneşă (atât ca imagine, cât şi ca montaj).
Discuţiile de după film la proiecţiile de la festival sunt decupate dintr-o carte de poveşti: oamenii se ridică în picioare, se prezintă, după care se aruncă în monologuri critice pozitive (sau nu) la adresa proiecţiei care tocmai s-a încheiat. E un joc haios despre organizatorii care-şi dau coate ("oare nu se mai opreşte asta o dată") şi care evoluează spre o mimă ("time-out please, mai e lume interesată să spună ceva") neînţeleasă de către cei care ţin discursul. Sesiunea de întrebări şi răspunsuri se încheie cu aplauze politicoase şi speranţe că nu se vor mai lansa alte iniţiative critice din rândul celor puţini rămaşi până la final. Un final în care regizorul mulţumeşte producătoarelor pentru încrederea acordată în încercarea redării unor fapte reale, trăite pe pielea lui, pe care a încercat să le transmită prin jocul unor copii cu statut de actori neprofesionişti, aleşi din rândul locuitorilor din satul natal. Războiul civil s-a încheiat în 2006 şi îi menţionez regizorului că există un mare potenţial de film documentar cu acces privilegiat la subiect, însă Min Bahadur Bham mi-o taie scurt: "Îmi pare rău, nu prea mă interesează documentarul, îmi place să mă exprim doar prin ficţiune!"
Ne strângem mâinile, ne luăm rămas bun, ne felicităm şi mulţumim reciproc politicos, iar în drum spre ieşire îmi aduc aminte de discuţia cu Sigal Diamant: e atât de subiectivă selecţia festivalieră şi cu atât mai subiective premiile pe care unele filme le culeg încât ajungi uneori să crezi că e o loterie, o chestie despre care nu are rost să îţi toceşti prea multe cuvinte.