Abordarea este clar cinematografică, debutând cu o scenă în care toţi actorii vizionează un film, cu agitaţia specifică unui timp în care mersul la cinematograf era un eveniment la care luau parte toţi membrii comunităţii. Poveştile, sau tablourile, se succed sacadat (trecerea fiind marcată de un sunet grav de gong), având în comun umorul din popor, valabil atât Rusiei, cât şi României şi personajul scriitorului, care consemnează, de voie, de nevoie, întâmplările din jurul său.
Firul cinematic se continuă, mai mult sau mai puţin pregnant, pe tot parcursul spectacolului, cu muzică de film mut şi o combinaţie reuşită între mişcări slapstick şi teatru rus. Se poate observa o preferinţă a lui Dabija pentru motivul mortului pe scenă în coşciug, în prezenţa căruia se întâmplă tot felul de scandaluri şi scenete neortodoxe, folosit şi împrumutat din spectacolul O... ladă, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. În 13 tablouri..., mai mult decât în alte spectacole, imaginea este foarte importantă, fiecare cadru este atent studiat, atât cromatic cât şi ca luminozitate, culminând cu o ninsoare abundentă de puf care animă scena şi isterizează personajele. De fapt, nu poate fi vorba despre personaje, actorii jucând mai degrabă nişte arhetipuri valabile populaţiei române şi ruseşti din orice timpuri.
Temele, care constituie şi motivele de încăierare, sunt destul de simple şi uşor de regăsit în lumea de azi: bani, putere, căsătorii forţate, statut social, religie şi tradiţie. Cu toate astea, aproape fiecare din cele 13 tablouri conţine câte un artificiu regizoral bine plasat, iar actorii se vede clar că se distrează de minune jucând în acest haos ordonat la milimetru. După aproape două ore, sfârşitul vine brusc, lăsând în ceaţă dacă e o scăpare sau un fel de a spune că aşa s-ar putea continua o noapte întreagă.
