Sin City - Păcatul e plicticos

Sin City - extravaganţa vizuală semnată de Robert Rodriguez şi Frank Miller, după romanul de benzi desenate ale acestuia din urmă - a fost prezentat la Festivalul de la Cannes 2005. A plecat de acolo cu coada-ntre picioare: cronicile au fost, în majoritate, proaste, iar ceea ce trebuia să ia ochii care văzuseră multe a făcut pleosc şi s-a dus la fund... Păcat de sîngele vărsat!

Căci, în Sin City - a cărui noutate este imaginea bicoloră care imită desenele cărţii -, sîngele curge mai ceva ca-n Tarantino. Care, apropo, a fost invitat să regizeze una din scene: aceea în care capul tăiat al lui Benicio Del Toro vorbeşte pe bancheta din faţă a unei maşini; scena e stranie, sinistră şi suprarealistă - şi, iarăşi apropo, singura care se reţine din tot filmul. De unde se vede că poţi fi amic cu Tarantino (cazul lui Rodriguez), îi poţi cere să-ţi facă o cioacă (şi el o face de nota zece), dar geniul nu ţi-l poate împrumuta: e la purtător.

Problema lui Sin City nu sînt interpretările (deşi e genul de rol pe care-l face şi-n somn, Mickey Rourke e cool, iar Elijah Wood schimbă imaginea aseptică din Stăpînul inelelor cu una tare şi surprinzătoare), ci personajele de carton. Şi, dacă Rodriguez & Miller cred că spectatorul a devenit atît de sofisticat încît să nu-i mai pese de emoţii şi de verosimil, adevărul gol-goluţ este că nu dai doi bani pe ce li se-ntîmplă acestor personaje (sex! crime!!) şi că - odată glazura vizuală ronţăită, cam după cinşpe minute din o sută douăzeci - te plictiseşti de moarte în Oraşul păcatului, cu toţi perverşii şi furioşii săi... Rodriguez & Miller au imaginat un divertisment strident şi decerebrat pentru "spectatorul" de jocuri video, căruia i-au zis "film". OK, poate că Cinematograful a obosit: e vremea reclamelor.