Notiţe din octombrie (II) - Femei / Bărbaţi la FNT, 2015

Teatrul, atunci când nu e bine făcut, enervează, plictiseşte, provoacă pufăituri. Ca să nu mai spun de calculele pe care plătitorul de bilet şi le face în cap ("hm, 20 lei e o pizza în centru...") din secunda în care s-a decis, după multe şanse date spectacolului, că spectacolul e dezamăgitor în mod definitiv. Practic, începând cu secunda fatidică în care spectatorul "îi pune cruce", totul o ia în jos. Nici măcar dacă, să zicem, spectacolul ar avea un titlu excelent, n-ar mai conta în ochii spectatorului. La pol opus, dacă spectacolul e bun, lucrurile cresc pe măsură ce trece timpul, prind conţinut, provoacă revelaţii, vindecă prejudecăţi, elimină clişee. În cazul ăsta, până şi un titlu prost sună bine.

Într-un fel, asta este situaţia spectacolelor Femei / Bărbaţi (despre care voi scrie azi) şi Ai mei erau super! (despre care voi scrie mâine). Primul - un spectacol cu titlu sonor, bine formulat, interesant cel puţin, dar slab construit şi împrăştiat ca montare; al doilea - un spectacol cu titlu opac, formulat nici deştept, nici catchy, dar cu o poveste şi un mesaj care-ţi merg la inimă. Ambele, văzute în Festivalul Naţional de Teatru, 2015. Iată, pe scurt, o scurtă "scanare" a primului dintre ele (Femei / Bărbaţi), astfel încât voi să luaţi decizia de a-l vedea sau nu, în ciuda "verdictelor" de mai sus.

Femei / Bărbaţi

Dave şi Linda, în noaptea de dinaintea căsătoriei. O noapte de burlăcie, într-o toaletă de club, în care fiecare îşi face de cap cum ştie mai bine, împreună cu gaşca sa: ea, trăgând pe nas "linii", în baia pentru femei; el, înecându-se în alcool şi vomitând pe toată faianţa, în baia pentru bărbaţi. Pentru amândoi, "a o face lată" e un titlu de glorie, iar filosofia lor "de simţit bine" în viaţă se reduce la un fel de carpe diem zgomotos, consumat prin subsoluri. Nimeni, aici, nu e mai breaz decât celălalt: în timp ce între fete domneşte isteria şi piţiponceala, băieţii se încaieră, se maimuţăresc şi le place să fie idioţi. E o gălăgie continuă în această toaletă mânjită, iar deciziile care se iau aici - ca şi cele luate deja, cum ar fi logodna între Dave şi Linda, decizie luată la ceas de beţie - sunt pripite şi fac portretul unei generaţii fără repere, care fuge de viaţă, care îşi construieşte destinul pe entuziasme de moment.

Nu sunt de acord cu cei care spun că e o poveste-clişeu (cu drogaţi şi beţivi, văzută şi răs-văzută în teatrul românesc), câtă vreme povestea e confundată cu tema, adică cu acea sumă de problematici sociale din care derivă poveşti. Dar am o problemă cu abordarea temei, în spectacolul Femei / Bărbaţi.

S-o recunoaştem: fiind regizat de Vlad Massaci, spectacolul are mari şanse să facă săli pline oriunde s-ar juca, din simplul motiv că orice spectator cu vechime, care ştie cum lucrează Massaci - regizor care, indiferent de text, preferă intensităţile, actorii care dau tot şi dialogurile care rup scena în două -, e aproape convins că orice spectacol nou de-al lui e o reuşită. Una despre care merită să vorbeşti. Femei / Bărbaţi, însă, parcă e făcut de altcineva. Şi are mari şanse să transforme acele săli pline de curioşi în săli pline de potenţiali plictisiţi. Motive sunt multe, dar cel mai vizibil este slaba calitate a textului, semnat de Willy Russell.

Sau, cel puţin, aşa pare în momentul în care textul ajunge pe scenă, rostit şi jucat. În ciuda decorului (Andu Dumitrescu, acest vechi şi de succes partener de lucru al lui Massaci), care fixează povestea în context şi în tonalitatea derizoriului, spectacolul pierde intensitate prin joc actoricesc. Joc care, din păcate, pare... joacă. Aproape toate dialogurile sună la fel, supralicitând atmosfera "de gaşcă" prin râsete în exces, care apoi devin forţate, prin strâmbături şi împinsături de umplutură. E o îngroşare în plus a derizoriului din text, dublând astfel ceea ce era evident prin replici. E prea strigat, prea puţin subtil, neamuzant când vrea să stârnească râs. Spectacolul se consumă în zona "atrasului de atenţie" şi nici proiecţiile video din fundal - slab executate tehnic, mai mult deranjând, astfel, decât ajutând discursul scenic (excepţie face proiecţia din final, intensă atmosferic, ca un clip psihedelic) -, nici relaţia pantomimică a actorilor cu decorul imaginar (chiuvete şi uşi fictive à la Dogville, folosite imprecis, neatent, devenind o soluţie regizorală inutilă) nu reuşesc să dea conţinut. Şi e păcat, pentru că echipa spectacolului nu merită această încorsetare în monotonie şi joc gălăgios; e, în mod evident, o abordare grăbită a textului, dar, din fericire, este o situaţie care poate fi îmbunătăţită. Pe structura existentă (scenariu, decor, proiecţii video), spectacolul poate creşte exclusiv datorită actorilor. Nu mă îndoiesc de asta şi, cunoscând valoarea cel puţin a câtorva dintre actorii de la Vâlcea, aştept să revăd spectacolul. Cu încredere nesimulată în ce poate fi pe viitor.

Pentru a viziona spectacolul, urmăriţi programul Teatrului "Anton Pann" Râmnicu-Vâlcea
Autor: Willy Russell
Regie: Vlad Massaci
Scenografie: Andu Dumitrescu
Distribuţie (parţial): Réka Szász; Ciprian Nicula
Producţie: Teatrul "Anton Pann" Râmnicu-Vâlcea
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti