noiembrie 2015
Festivalul Internaţional de muzică de cameră SoNoRo, 2015
A început revelaţia aştrilor, în care toate planetele, aliniate într-un dans primordial, şi-au reverberat vibraţiile şi vocile înfundate cu o putere ireală spre Bucureştiul întunericului cu felinare difuze.

Not That Kind of Blues
, spunea Lucian Ban într-o poveste a căderilor unor săgeţi stelare pe clapele pianului de un negru lucios, fericit de găzduirea mâinilor purtate de magia notelor venite dintr-un vid în care sunetul se năştea încontinuu. O prelucrare după Sonata nr. 1, op. 24 de George Enescu, în care Mat Maneri preia formele subţiri ale notelor şi le închide într-un buchet negru, în care toate culorile se distrug şi se întorc la forma lor de existenţă tăcută.

Mat Maneri a preluat cuvântul şi ne-a introdus în dispersiile unui Passing cu gust de uitare cu mentă, un fel de prospeţime chinuitoare, în care cerul se închidea într-un punct negru şi ne absorbea pe toţi într-un univers în care nu existai decât ca fiinţă ce transmite mai departe vibraţii. Adică, deveneam vibraţii, sonorităţi tacite întorcându-ne în noi înşine, uimiţi de spărtura din noi, ca un zid pierdut, atras de cercurile care se transformau în unirea a două lumi.

A Call For all Demons, minunea îngerilor de pe pământ care poartă zvonul jocurilor din hârtie colorată. M-am gândit la copii cu ochi întunecaţi, cu cercuri de carnaval, cu biciclete fără pedale. M-am gândit la personaje animate, pentru care totul este posibil. Într-un moment de linişte în care, epuizaţi de regăsirea cu noi înşine, am devenit martorii unui poveşti a nespusului. Untold. Şi Monastery în tonuri cenuşii, de o sacralitate pierdută între pereţi reci, între pagini de cărţi decolorate, între priviri duioase, între mese cu lumânări consumate, între spaţii fără margini, între timpuri fără sfârşit, între cuvinte nerostite.

În Irreverence, o furtună de vieţi greşite, de paşi pierduţi, de copaci suspendaţi într-o linişte a unui cer sidefiu, şi-au respus povestea, cu tonuri de mitologie antică, de simboluri uitate. Doina ca întoarcere la originile noastre ca fiinţe, trezirea la o viaţă nobilă, în care, acoperite şi dulci, sunetele renăşteau plăcerea trecutului fără nume.

Harlem Bliss şi Old Beggar într-o atmosferă a străzilor în ceaţă, a frigului străbătut de fiinţe întunecate, de umbre fără stăpân. Apoi, Tears & Saints ca o revenire la o sacralitate pierdută, tăcută, într-o furtună de fiinţe zburătoare.

Ca o simetrie a reîntoarcerii spre origini, spre fiinţarea într-un spaţiu al mitologicului în care simplitatea cere nemurirea, Lucian Ban şi Mat Maneri ne-au spus povestea unui cântec fără nume. Povestea unui cântec care ne întoarce la anii inocenţi în care ne bucuram de cerul neclar care împrăştia îngeri grei şi albi pe pământ. Asemenea cântece, originare din lumea de dincolo de nume, nu pot fi rostite. Sunt ecouri din lumile pierdute din noi înşine.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus