O crimă într-un bloc, ce urmează unor altercaţii repetate dintre victimă (Laura) şi un colocatar (Vali), rămâne neelucidată pentru că singurul martor al faptelor premergătoare ei suferă de patima tăcerii. Pătraşcu, vecinul care locuieşte cu un etaj mai sus, îl surprinde pe Vali părăsind apartamentul victimei; acesta îl apostrofează că ascultă pe la uşi... Suspansul, tensiunea între protagonişti, mişcările insidioase ale camerei pe casa scării, sunt aparent prerogativele unui thriller. În fapt, Un etaj mai jos ne trimite la Aurora lui Cristi Puiu. Pe lângă lentoarea şi desfăşurarea în timp real a nesfârşitelor cadre, lungmetrajele se aseamănă mai ales prin demersul lor fals poliţist, sau anti-poliţist. Poliţia devine o instanţă în absenţă, care nu se străduieşte să dea de urma criminalilor. Analiza se mută subtil de la mobilul crimei în conştiinţa sau psihologia criminalului (Aurora) sau martorului (Un etaj mai jos). Nimic nu se concretizează până la sfârşit, dincolo de încercarea de-a defini o filozofie sau o atitudine de viaţă. În Aurora, ucigaşul de serie se predă şi spune organelor de poliţie că raţiunile actelor lui sunt mult prea personale pentru a putea fi explicate sau de interes instanţelor legii. Crima se concretizează cadru după cadru, ca un fapt strict personal, o rezoluţie între victimă şi făptuitor. Nu e treaba nimănui să intervină. Aceeaşi filozofie pare a fi împărtăşită cu seninătate de un paranoic (Aurora) şi de un om aparent normal, un profesionist de ţinută (Un etaj mai jos). În ambele situaţii, instanţa legii este subminată, minimalizată sau ignorată.
Pătraşcu se dovedeşte un soţ şi tată exemplar, un abil om de afaceri; are o companie ce facilitează eliberarea de certificate de înmatriculare auto. Este un mic-burghez cu accente de mondenitate; frecventează expoziţii canine şi aleargă dimineţile cu câinele său de rasă pentru a-şi menţine condiţia fizică, se hrăneşte cu salată şi dispreţuieşte supele soţiei. Pătraşcu dă dovadă de mare profesionalism în lupta cu birocraţia pentru clienţii săi, oferind prilejul unei fresce sociale ce prezintă furtiv o lume în degajare în care oamenii încearcă o oarecare stare de normalitate.
Eroul pare afectat sau cel puţin frământat de incidentul ce are loc cu un etaj mai jos şi agresivitatea cu care sare să apere reputaţia Laurei, vulgar calificată de vecinii gregari, sentenţioşi şi denigratori, deschide jocul presupunerilor: ea poate fi determinată de un sentiment de culpă faţa de victima care rămâne nerăzbunată de litera legii, sau ţine de o filozofie proprie ce corespunde profilului său taciturn ce se fereşte să emită judecăţi ori să dea sentinţe, sau pur şi simplu ea trădează o posibilă relaţionare cu victima. Natura introvertită a eroului nu pare să subscrie profilului specific naţional: susceptibilitatea, neîncrederea în instituţiile statutului, teama de-a fi implicat în orice abatere de la lege, teroarea birocraţiei. Legea e făcută nu ca să protejeze omul, ci ca să-l pedepsească: să-i aplice amenzi şi să perceapă taxe. Prin urmare, cetăţeanul este prin definiţie infractor, iar legea este mereu împotriva lui. Poate fi atribuită tăcerea mentalităţii româneşti de-a se ţine departe de orice complicaţie, prevalându-se de orice obligaţie civică? Ar fi o explicaţie prea simplă, pentru portretul în filigran al eroului, ce capătă contururi semnificative cu fiecare cadru. Tăcerea se extinde şi în contextul familiei, faţă de soţia şi băiatul său. Pentru a-i proteja sau pentru că adevărul nu poate fi expus pe jumătate? O societate de tip nou se reliefează, în care lipsa comunicării construieşte un cerc de singurătate în jurul eroilor. Vecinii se salută furtiv din priviri, jocul copiilor se transformă în activităţi pe calculator, băiatul e la curent cu preocupările Laurei de pe Facebook.
Vali trăieşte gradual stresul şi tensiunea denunţului, pentru simplul motiv că el întârzie să vină. Sub pretextul că-l ajută pe băiat cu instalarea jocurilor pe calculator, se insinuează tot mai mult în sânul familiei lui Pătraşcu, pentru a-i înţelege intenţiile. Pătraşcu este un executant de tip nou după modelul capitalist care încearcă să-şi satisfacă exemplar clienţii. Cu toată aversiunea pentru vecinul cu un etaj mai jos, Pătraşcu nu ezită să-i preia comanda de-ai înregistra maşina, ocupându-se conştiincios de toate probleme din dosarul său: îi rezolvă amenzile de circulaţie, revizia tehnică. Şi tocmai această solicitudine îl scoate din minţi pe presupusul criminal şi-l aduce în situaţia de a-i pune în sfârşit întrebarea ce atârna nerostită de-o vreme pe încrucişările lor prelungite de priviri.
Personajul construit de Radu Muntean este ambiguu şi echivoc; el este observat în diverse planuri: în plimbările cu câinele, pe scara blocului, la muncă, în relaţiile cu soţia, cu autorităţile, cu băiatul. Tehnica portretului se realizează prin focalizarea altor elemente de cadru: câinele cu care vorbeşte când aleargă, scara de bloc cu uşa victimei din spatele căreia se aud strigăte şi agresiuni; la locul de muncă, şarful e pus mereu pe personajele cu care se relaţionează. Planuri obositor de lungi, statice, în care aparent nu se întâmplă nimic interesant, doar viaţa curge cu răbdare în parametrii ei normali, nesemnificativi. Un mini-realism la ralanti, preluat aproape în exclusivitate de noul val de film românesc, defineşte cu certitudine şi această peliculă. De multe ori, aceste mici scenete de viaţă prelungite, ce constituie celula structurală a acestei noi cinematografii devin pură manieră gratuită, lipsite de semnificaţie şi nici măcar poezia imaginii nu le salvează. Un etaj mai jos, chiar dacă se mai joacă cu nervii şi răbdarea publicului, nu pare să şarjeze nimic gratuit, fiecare plan mai adaugă o piesă la puzzle-ul psihologiei eroului şi contribuie la creşterea tensiunii dintre personaje: prezumtivul criminal şi martorul mut. Portretul personajului se concretizează într-o suită de scenete realizate în planuri lungi, angulare în care timpul apare la fel de deformat ca şi casa scării pe care camera se strecoară numai ca să audă, nu şi să vadă. Personajele secundare nu sunt mai puţin conturate: soţia discretă şi diplomată, fiul - somnambul - ce trăieşte coşmaresc în lumea roboţilor, la curent cu tehnicile noi de jocuri pe calculator.
Pe măsură ce ne apropiem de punctul final, misterele se adâncesc nu se elucidează. Întâlnirea cu sora victimei în faţa căreia Pătraşcu îşi deschide dezarmat tăcerea, este şi ea semnificativă, chiar dacă conversaţia este eliptică. Cine este copilul din cărucior? Al Laurei? Cheia de la cutia de scrisori pe care sora i-o cere este a lui, sau poate, chiar a victimei? Dacă în Aurora, pregătirea temeinică şi detaliată a crimelor în serie constituie obiectul unor secvenţe înlănţuite printr-un fir epic de un absurd perfect, pelicula de faţă ascunde orice aspect legat de desfăşurarea crimei: despre Laura aflăm date numai de pe Facebook. Nu crima este cea disputată, ci relaţia dintre prezumtivul criminal şi martorul la antecedentele crimei. Tensiunea creată de tăcerile martorului creşte scenă după scenă şi se eliberează abia în final când degenerează într-o încăierare fizică între suspect şi cel ce suspectează. Cadrele premergătoare acestui moment culminant trenează ca să eşueze de fiecare dată într-un stop cadru în care privirile celor doi se intersectau în expresii interogative (Vali) sau dispreţuitoare (Pătraşcu). Imediat după încăierarea eliberatoare, ritmul peliculei se precipită. Urmează câteva cadre scurte şi concise ce pregătesc finalul expediat şi incert: Pătraşcu soseşte acasă plin de răni, dar trece sub tăcere detaliile despre incidentul bătăii. Vali este disculpat şi reabilitat în faţa familiei. Cu aceeaşi solicitudine, Pătraşcu termină actele de înmatriculare şi i le pune în cutia poştală.
În prim-plan, un bloc de locuinţe cu uşile şi zidurile meschine prin care răzbat scandalurile de familie, casa scării unde se întâlnesc priviri vinovate, cutiile de scrisori cu chei universale sau care nu se deschid niciodată - cu scrisorile smotocite şi trase afară cu forţa. Un peisaj minimalist, monoton şi cenuşiu în care ceva reţine atenţia: o uşă sigilată de poliţie cu benzi de plastic. Nimeni nu mai intră şi nu mai iese. În drum spre apartamentul său, eroul trece prin faţa ei, cu un etaj mai jos, acolo unde se oprea şi obişnuia să tragă cu urechea. Ajuns în capul scării, observă o lumină aprinsă ce se strecoară pe sub uşă. E o iluzie optică, o proiecţie mentală, o dorinţă a eroului de a reanima acea încăpere pentru a se elibera de încărcătura vinovată a unei mărturii nerostite? Este lumina incertă a "Aurorei" din filmul lui Cristi Puiu? Nu mai este timp să aflăm, cortina cade şi genericul curge la fel ca viaţa, imprevizibil şi grăbit - misterul se reaşează comod peste indiferenţa celor rămaşi să lupte cu ea în continuare.
(New York, ianuarie 2016)