Ioan Alexandru: "Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-şi toată greutatea în mine. / Cine o să mă mai echilibreze vreodată?" Aurora este filmul acestei angoase a celui ce suportă în sine greutatea copilului care "a plecat" şi a neputinţei de a mai comunica. Daimonul care - la fel ca şi în cazul lui Nichita Stănescu - îl somează pe regizor ("Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic!") primeşte acelaşi răspuns: "Te aud şi ce să fac eu, / chiar dacă te aud ce să fac eu, / eu ce pot să fac eu?". Cristi Puiu este cineastul convins că "vorba arde, / verbul putrezeşte / iar cuvântul / nu se întrupează ci se destrupează". În filmele sale, cuvintele - eliberate de orice balast livresc, de orice afectare teatrală - se întrupează, nota bene, cinematografic. El aude şi vede, însă nu explică. De ce ar face-o? Ce e de explicat într-o secvenţă precum cea în care Viorel stă la volanul maşinii sale oprite, mănâncă un sandwich, zăreşte câteva siluete pe stradă (doi bărbaţi, dintre care unul în straie preoţeşti, ce ţin de mână două fetiţe, şi două femei tinere care vin în urma lor), apoi porneşte ştergătoarele să îndepărteze stropii de ploaie de pe parbriz ca să vadă mai clar. Să încerce să înţeleagă, cum ar veni, ce-nseamnă să fii laolaltă - şi să te bucuri - cu familia, cu rude, cu prieteni. Cei şase trecători anonimi din momentul cu pricina par să transmită o anume stare de firesc, de real, de comuniune la care, printr-o obositor de contabilicească gândire (avea dreptate Nietzsche), nu se poate ajunge.
Există, undeva la nivelul n de lectură al acestui dificil şi complex film, o stare bine definită, ce nu admite compromisuri, de "iubire ce nu se poate tăia cu cuţitul" (Constantin Noica). Fără să fie câtuşi de puţin moralist, Cristi Puiu îmi pare că a filmat Aurora mai ales din nevoia de a găsi o expresie - profund cinematografică - pentru toate interogaţiile şi reflexiile sale cu privire la familie şi copii într-o lume atomizată şi din ce în ce mai înnebunitoare, în care tocmai valorile familiale sunt şi cele mai vulnerabile. Adevărata crimă din filmul lui Puiu este însă "tăierea cu cuţitul" - în sens metafizic - a unei relaţii de familie ce se voia iniţial proiectată în veşnicie.
