De altfel, liniştea aşezată şi suficientă unei vieţi construită în interiorul unor graniţe ştiute şi imperturbabile sunt inamicii, gloanţele care încep să tremure nervos în clipa în care personajul Pătraşcu e martor întâmplător la o posibilă crimă de apartament. Ele îi sunt greutăţile care atârnă mai aprig decât conştiinţa, ball and chain-ul personal, devenit brusc viu. Ar vrea să spună, sigur ar vrea, dar e înţepenit în pasivitate. În carpatina noastră pasivitate. Într-o frică pe care nu o înţelege, dar pe care o respectă, aşa cum orice "cuţulache" respectă drumul către premiu, trasat limpede, nesinuos. Viaţa asta, ca un concurs canin.
Pătraşcu suferă de un somnambulism diurn care, în opoziţie cu cel al fiului său este o buimăceală împietrită, nereactivă, patologică şi atât de otrăvitoare încât personajul se transformă. Devine imobil, Mânios. Speriat de tot ce şi-ar putea face. Febrilitatea interioară a caracterului izbucneşte când încearcă să apere onoarea victimei, într-un ilogic gest de reparaţie. Ca apoi să mocnească iar. Şi iar să dea în clocot, când, asemenea unui animal hăituit, se dezice violent de implicare, cu pumnii se dezice, şi tot cu ei se descarcă. Bătut, învineţit, începe să-i fie un pic mai bine. Ca şi cum nişte sânge şi un obraz tumefiat ar fi destulă plată pentru ochii închişi, pentru urechile care nu au auzit nimic care să fie spus mai departe, şi aşa se re-baricadează, el şi ai lui, într-un soare sigur, un soare pe jumătate, suficient şi atât.
Un etaj mai jos nu e un film mare. Şi nici nu-şi doreşte să fie. Nu are memorabilitatea dialogurilor din Marţi, după Crăciun, forţa lor nervoasă, nu are drame trăite exploziv sau efervescenţe adolescentine cu iuţi schimbări de pantă ca în Boogie (ce meteahnă cinefilă - şi mai ales ne-cinefină - absurdă, cea a veşnicelor comparaţii).
Nu.
Radu Muntean masterchefuieşte un singur fel de mâncare. Nu îndestulează. Alege ingredientele atent şi le combină nespectaculos. Nimic picant. Nimic sinestezic. Cerne şi simplifică cu riscul de a plictisi, de a face un film static, de detaliu, care pedalează într-o singură viteză. Tensiunea o coase sincopat, în segmente, jucându-se din cuvinte, dialogul nevrotic de pe scările blocului dintre Pătraşcu şi Vali, în care adresarea se schimbă de la o secundă la alta balansând iritant între tu şi dumneavoastră e doar un exemplu (indecisa intimitate care se ţese în jurul unui secret cumplit).
Un etaj mai jos e o schiţă. O nuanţă. Un cerc în jurul unei cozi cangrenate. O virgulă cinematografică. Una caligrafiată cu o mână sigură care ştie că un text inteligibil pleacă de la minuţioasa ştiinţă a dispunerii virgulelor.