A 66-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (11-21 februarie 2016) s-a încheiat cu noi premii pentru (co)producţii româneşti, chiar dacă în 2016 nici un film autohton nu a reuşit să intre în competiţia principală.
Juriul competiţiei principale, prezidat de celebra actriţă americană Meryl Streep, a decis să acorde Ursul de Aur filmului documentar Fuocoammare / Fire at the Sea (coproducţie Italia-Franţa), realizat de Gianfranco Rosi. Paradoxal, chiar dacă documentarele selecţionate în competiţiile festivalurilor de clasa A sînt foarte rare, ele reuşesc de obicei să intre în palmares. Ne amintim, de pildă, de controversatul Palme d'Or, oferit de juriul condus de Quentin Tarantino lui Fahrenheit 9/11, al lui Michael Moore (cineast american care şi-a lansat în 2016 la Berlinală un nou documentar în stilul său bine cunoscut, film sugestiv intitulat Where To Invade Next), sau de Ursul de Argint pentru... scenariu, primit de către Patricio Guzmán, pentru El Botón de nácar / Secretul nasturelui de sidef, la ediţia 2015 a Festivalului de la Berlin. Chiar italianul Gianfranco Rosi a cîştigat, în 2013, Leul de Aur al Festivalului de la Veneţia, cu documentarul său anterior, Sacro GRA.
De data aceasta, Fuocoammare (titlu "împrumutat" de la un vechi cîntec din Lampedusa, insulă al cărei titlu nobiliar îl purta autorul Ghepardului) era deja un favorit al criticii încă din ziua a treia a Festivalului, cînd a avut premiera mondială. Mai mult, pînă la sfîrşitul ediţiei, dintre cele 18 filme din competiţia principală, documentarul lui Rosi a avut permanent cea mai mare medie în topul criticii, alcătuit în fiecare an de revista Screen (3,3, în condiţiile în care nici o altă producţie nu a ajuns măcar la borna 3). Aceste detalii nu sînt surprinzătoare, cred, pentru cei care au văzut filmul: Fuocoammare este un documentar minunat, fără comentarii din off care să dirijeze interpretarea, dar cu un protagonist cuceritor (Samuele, un puşti de 12 ani). Pornind de la microuniversul lui Samuele, filmul se concentrează, treptat, pînă la cîteva lungi scene cutremurătoare spre final, asupra unui subiect de arzătoare actualitate: problema refugiaţilor (care tranzitează, cu miile, şi insula Lampedusa). Chiar dacă valoarea documentarului lui Rosi este indiscutabilă, trebuie spus că premierea sa cu cel mai important trofeu este armonizată cu poziţia oficială a organizatorilor Berlinalei (în frunte cu directorul Festivalului, Dieter Kosslick), care i-au încurajat de nenumărate ori pe spectatori să sprijine "victimele torturii" şi le-au oferit bilete gratuite la proiecţii refugiaţilor din Germania.
La capitolul Urşi de Argint, au fost distinse filmele Smrt u Sarajevu / Death in Sarajevo, al cineastului bosniac Danis Tanović (Marele Premiu al Juriului), Hele sa hiwagang hapis / A Lullaby to the Sorrowful Mystery, al filipinezului Lav Diaz (Premiul "Alfred Bauer", acordat celui mai lung film din programul Festivalului - opt ore!), L'avenir, al franţuzoaicei Mia Hansen-Løve (Cel mai bun regizor), Kollektivet / The Commune, al danezului Thomas Vinterberg (Cea mai bună actriţă - Trine Dyrholm, care colaborase cu regizorul şi la primul film al mişcării Dogma 95, Petrecerea / Festen), Heidi, al tunisianului Mohamed Ben Attia (Cel mai bun actor - Majd Mastoura), Zjednoczone stany milosci / United States of Love, al polonezului Tomasz Wasilewski (Cel mai bun scenariu, semnat de regizorul acestui film care a beneficiat şi de imaginea excelentă a lui Oleg Mutu) şi Chang jiang tu / Crosscurrent, al chinezului Yang Chao (pentru contribuţia artistică remarcabilă a directorului de imagine Mark Lee Ping-Bing).
Selecţionat în cadrul secţiunii Forum a Berlinalei, Ilegitim, al patrulea lungmetraj regizat de Adrian Sitaru, a fost distins cu Premiul CICAE (oferit de Confederaţia Internaţională a Cinematografelor de Artă şi Eseu), rezervat secţiunii amintite (acelaşi premiu pe care, în 2009, îl primea Radu Jude pentru lungmetrajul său de debut, Cea mai fericită fată din lume). Ilegitim este o producţie independentă, realizată cu sprijin din Polonia şi Franţa, în care regizorul (care a colaborat la scenariu cu actriţa principală, Alina Grigore) a izbutit să găsească perspectiva potrivită pentru a aborda un subiect delicat (incestul), astfel încît să le stimuleze reflecţia spectatorilor. Filmul, care la Berlin s-a numărat printre puţinele titluri apreciate de mai toţi criticii prezenţi la Festival, se va lansa în cinematografele româneşti pe 18 martie 2016.
Filmul studenţesc O noapte în Tokoriki, în regia Roxanei Stroe (nominalizată în 2016 şi la Premiul Gopo, pentru Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune, cu un film anterior, Black Friday), a primit un premiu special, pentru Cel mai bun scurtmetraj, din partea juriului internaţional al secţiunii Generation 14plus. O noapte în Tokoriki (numele cu rezonanţă exotică aparţine, de fapt, unei discoteci rurale) este o producţie UNATC, care aminteşte de alte scurtmetraje comice, demonstrativ nerealiste, ale unor absolvenţi ai şcolii, precum musicalul Outrageously Disco, al lui Nicolae Constantin Tănase. Şi la Roxana Stroe (care semnează şi scenariul filmului, alături de Ana-Maria Gheorghe) dialogurile cedează prim-planul muzicii şi limbajului nonverbal, iar distribuţia, bine condusă de regizoarea cu un bun ochi pentru compoziţia cadrului, reuşeşte să suplinească puţinătatea replicilor. Pe lîngă experimentatul Sorin Cociş (tatăl eroinei), merită remarcaţi cei trei actori principali, bine aleşi: Cristian Priboi, Cristian Bota şi Iulia Ciochină (aceasta din urmă participantă la Festival şi în cadrul programului "Berlinale Talents", unde a mai fost selectată regizoarea-scenaristă Ruxandra Ghiţescu). Un film antrenant (nu numai datorită numeroaselor hituri de pe soundtrack), cu o răsturnare de situaţie delectabilă, O noapte în Tokoriki anunţă un cineast de viitor.
O altă surpriză foarte plăcută a venit din secţiunea Panorama, unde a fost selecţionată o coproducţie (low-budget) România-SUA, semnată de cuplul Livia Ungur - Sherng-Lee Huang, Hotel Dallas. Premisa filmului (care are elemente atît de documentar, cît şi de ficţiune - inclusiv de musical) este similară cu cea a recentului (pseudo)documentar Chuck Norris vs Communism, însă, spre deosebire de filmul Ilincăi Călugăreanu, Hotel Dallas nu încearcă să demonstreze o teză (de pildă: "J.R. Ewing ne-a învăţat ce înseamnă capitalismul"), ci ne propune un puzzle cu piese dintre cele mai diverse (de la Coloana Infinită sau Cimitirul Vesel la business-uri cu ulei şi petrol sau la dificultăţile unei cariere artistice în New York, trecînd prin însemnătatea soap-ului american amintit în titlu pentru România din anii '80 şi '90), între care se realizează, cu ingeniozitate şi umor, conexiuni de-a dreptul suprarealiste. Alături de cei doi regizori-scenarişti, în acest film debordant de creativitate a acceptat să apară şi Patrick Duffy (actor care, pentru publicul românesc, va rămîne mereu interpretul lui Bobby, din serialul Dallas), aici în rolul lui "Mr. Here", un american care se trezeşte într-o altă lume, cea a tranziţiei postcomuniste din ţara noastră.
La doi ani după ce a participat la programul European Shooting Stars, actriţa Cosmina Stratan (impusă cu rolul Voichiţa, din După dealuri de Cristian Mungiu, care i-a adus - ca şi partenerei sale, Cristina Flutur - premiul pentru interpretare feminină al Festivalului de la Cannes) a revenit la Berlin, de această dată cu un rol important în coproducţia danezo-suedeză Shelley, selecţionată în cadrul aceleiaşi secţiuni. Filmul lui Ali Abbasi este un horror din categoria producţiilor cu copii malefici (subgen care există încă din 1956, cînd s-a lansat The Bad Seed, al lui Mervyn LeRoy), vag inspirat - după cum sugerează şi titlul - de "Frankenstein", al lui Mary Shelley, şi de adaptarea din 1994, semnată de Kenneth Branagh, a acestui roman clasic. Shelley este un horror mediocru, cu unele momente care provoacă mai degrabă repulsie decît teroare, dar Cosmina Stratan convinge în rolul Elenei, menajera care vine din Bucureşti (unde o aşteaptă un copil, căruia ea trebuie să-i asigure viitorul) la vila izolată a unui cuplu danez, ce îi face o propunere neprevăzută.
În secţiunea Perspektive Deutsches Kino a avut premiera scurtmetrajul A Quiet Place, o coproducţie germano-română avînd scenariul şi regia semnate de Ronny Dörfler. Cineastul german, absolvent al unui masterat la New York, a filmat în ţara noastră, cu o echipă alcătuită preponderent din români (operatorul Cosmin Fericean, monteurul Eugen Kelemen, designerul de sunet Marius Leftărache etc.), ca şi distribuţia. Story-ul este simplu şi lasă intenţionat unele întrebări fără răspuns (subiectul traficului de carne vie este mai mult sugerat). Filmul se bazează în mare măsură pe jocul celor patru actori principali. Şerban Pavlu şi Maria Obretin (cuplul din serialul Umbre) îi interpretează pe părinţii surorilor Cristina (Mădălina Craiu) şi Marina (Oana Rusu). Cristina revine acasă (un loc aparent uitat de civilizaţie, dar care numai liniştit nu este, cum pretinde, ironic, titlul filmului), după o perioadă îndelungată, şi încearcă să-i ofere surorii sale mai mici şansa unui viitor la oraş, însă tatăl fetelor se opune violent. Dacă aş fi văzut întîmplător acest scurtmetraj, aş fi crezut - judecînd după structura narativă, universul tematic şi formulă stilistică - că este realizat de un tînăr reprezentant al Noului Cinema Românesc. Se dovedeşte, însă, încă o dată că mişcarea apărută în cinematografia românească, după Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, a influenţat mult filmul european contemporan.