La sfîrşitul ediţiei 2016, Festivalul de la Berlin anunţă un nou record, cu 337.000 de bilete vîndute - iar suma aceasta reprezintă doar publicul plătitor, la care se adaugă jurnaliştii şi profesioniştii din industrie, care-şi plătesc separat acreditările. Cifrele exacte ale celei de-a 66-a ediţii a Berlinale încă nu au fost publicate, dar media anuală aproximativă a jurnaliştilor acreditaţi este de 3.700 (la Berlinale Palast, vizionările de presă pentru competiţie aveau loc cu sala plină), în jur de 20.000 de profesionişti din întreaga lume şi peste 400 de filme (doar în programul public, căci la acestea se mai adaugă şi cele prezente în European Film Market şi Co-Production Market). Bugetul unui festival de asemenea dimensiuni este de 23 de milioane de euro. Berlinale, ca oricare alt festival de categoria A, are o funcţie economică în industrie, prin programele de finanţare şi piaţa de desfacere, nu doar una de exploatare.
Filmele prezentate în cadrul Berlinale sînt distribuite în nouă secţiuni, la care se mai adaugă şi proiecţiile speciale. Competiţia oficială cuprinde cele mai hype producţii recente, dar nu reprezintă neapărat o garanţie în plus faţă de Forum sau Panorama. La Forum intră filmele a căror naraţiune depăşeşte normele paradigmei clasice şi care nu are o latură competiţională - premiul luat de Ilegitim, al lui Adrian Sitaru este oferit de unul dintre juriile independente de la Berlin, respectiv CICAE (Confédération Internationale des Cinémas d'Art et d'Essai). Panorama e mai greu de definit, sub umbrela filmului de autor îşi fac loc producţii destul de diverse, dar accesibile comercial. De exemplu, aici au intrat Maggie's Plan, un rom-com american inteligent, care aminteşte de screwball-urile din anii 1930, horrorul despre maternitate Shelley şi pastişa la filmele americane poliţiste din anii 1970, War on Everyone, şi tot aici a intrat şi documentarul Hotel Dallas, al Liviei Ungur, despre fenomenul serialului Dallas în România comunistă.
Patru documentare de la Forum
Tempestad, Eldorado XXI, A Magical Substance Flows into Me, Ta'ang. Doar la Forum au intrat, în 2016, 44 de filme de ficţiune şi documentar. Eticheta de "cea mai îndrăzneaţă secţiune" a Festivalului înseamnă că-şi permite să aducă producţii care experimentează cu formele narative cinematografice şi care riscă să-şi găsească mai greu publicul. O altă componentă relevantă în discuţia despre Forum este orientarea politică a acestor filme, miza formală avînd o relaţie strînsă cu observaţiile sau comentariile sociale şi politice pe care realizatorii acestora le urmăresc. Am mers destul de mult la Forum, mi-a plăcut mult debutul lui Rachel Lang, Baden Baden, şi mai multe dintre documentarele prezente aici. Despre Makhdoumin / A Maid for Each al regizorului de origine libaneză Maher Abi Samra am scris deja aici (împreună cu Ilegitim, al lui Adrian Sitaru), şi rămîne printre preferatele mele. Documentarul lui Maher Abi Samra a făcut parte dintr-o selecţie de filme dedicate, în cadrul acestei ediţii a Forumului, zonei arabe şi problemelor de acolo.
A Magical Substance Flows into Me, integrat în seria de filme despre zona arabă, este un documentar despre muzica tradiţională a grupurilor etnice arabe din Palestina. Pornind de la emisiunea radio Oriental Music a lui Robert Lachmann, Jumana Manna merge pe urmele celor care încă mai păstrează tradiţiile muzicale, fie că vorbim de cîntece sau de instrumentele tradiţionale. În principiu un talking heads, A Magical Substance Flows into Me găseşte un echilibru bun între interviurile care aduc un fundament teoretic şi istoric-politic şi cele cu muzicieni, care completează tabloul atît cu naraţiunile lor individuale, cît şi cu muzica lor. Pe fiecare dintre aceştia, Manna îi înregistrează în casele lor, folosindu-se astfel de intimitatea spaţiului respectiv. E clar că miza este să scoată la iveală universalitatea muzicii orientale din zonă în ciuda divergenţelor interetnice, totodată avînd abilitatea şi inteligenţa de a nu le evita. Tactica ei de a lucra în spaţii familiare subiecţilor ei, de a-i surprinde în contexte care le permit să se simtă relaxaţi o ajută să obţină un discurs onest despre conflictele zonale şi identitatea culturală a locuitorilor. A Magical Substance Flows into Me reuşeşte să aducă în discuţie probleme delicate, într-un timp relativ scurt (doar 68 de minute), iar intervenţiile muzicale îi conferă documentarului o atmosferă oarecum feerică, susţinută, de asemenea, şi de felul în care sînt prezentate personajele. Fiecare dintre ei intervine, de fapt, pentru a adăuga încă o naraţiune, ca o piesă din puzzle, funcţionînd ca un fel de povestire orală.
Dar A Magical Substance Flows into Me e unul dintre cele mai relaxate documentare din program, la polul opus fiind Tempestad (regia Tatiana Huezo), despre abuzurile sistemului de justiţie din Mexic, şi Eldorado XXI (regia Salomé Lamas), despre condiţiile precare în care trăiesc muncitorii unei mine de aur din Peru. Cele două filme sînt diferite stilistic şi, în demersul lor de a condamna abuzurile la care sînt supuse clasele sociale vulnerabile, folosesc mecanisme diferite. Totuşi, ambele încep asemănător, adică printr-o povestire spusă de o naratoarea nevăzută.
Tempestad începe cu voice-over-ul unei femei care tocmai a aflat că a fost eliberată din închisoare şi urmează să traverseze ţara, pentru a ajunge acasă. Nu o vedem niciodată, iar pe durata monologului ei, urmărim tablouri cu ceea ce pare să fie drumul acesteia spre oraşul natal şi ascultăm povestea închiderii pe nedrept într-o puşcărie controlată de mafioţi din Mexic. Nu vedem niciodată personajul, iar ceea ce ne povesteşte ea nu e în nici un moment reconstituit vizual - ororile astea nu devin agresive nici verbal, o alegere bună a regizoarei, căci astfel împiedică transformarea fostei prizoniere în victimă, şi nici nu permite exploatarea violenţei, aşa cum se întîmplă, de exemplu, în slasher-ere. Totuşi, lipsa violenţei grafice nu înseamnă că spectatorul e cumva protejat de realitatea crudă, ba chiar din contră. Tatiana Huezo urmează această poveste eliberatoare - subiectul ei tocmai a scăpat din iad - cu cea a unei mame, clovn de meserie, a cărei fiică a dispărut de cîţiva ani. Încercările ei de a-şi căuta fiica au fost blocate în repetate rînduri, mai întîi discret, apoi cu agresivitate, de către autorităţile oficiale. Tempestad are două părţi dependente: prima jumătate despre eliberare e melancolică, reflexivă şi sobră, iar a doua, despre dispariţie, e ludică, veselă şi în permanentă mişcare. Tatiana Huezo e foarte abilă în a reda agresiuni asupra femeilor, obţinînd de la fiecare dintre subiecţii ei momente de vulnerabilitate minunate. Filmul ei îi lasă spectatorului suficient spaţiu de reflecţie, dar realitatea primului segment planează asupra celui de-al doilea provocînd o anxietate tulburătoare.
Eldorado XXI începe foarte curajos, cu un cadru lung (nu am putut cronometra corect în sală, dar undeva spre o oră), un plan general, cu dealurile pe care minerii caută aurul. Încadratura rămîne fixă, un tablou în care lumina devine tot mai slabă, pînă cînd muntele pe care oamenii îl escaladează în căutarea aurului începe să semene mai mult cu un furnicar. Tabloul acesta e completat de staţia de radio a minei şi de poveştile lucrătorilor, care, pe măsură ce îşi fac auzită vocea în off, dispar acoperiţi de întuneric. Lamas, care a produs filmul cu aceeaşi casă de producţie cu care lucrează şi celebrul ei conaţional Miguel Gomes, O Som e a Fúria, se apropie, în următoarea jumătate a filmului, de taberele minerilor, păstrînd, totuşi, o distanţă faţă de ei şi observîndu-le discret dinamica vieţii lor. Eldorado XXI trece de la cadre stilizate care augmentează realitatea (precum tabloul de la început) la secvenţe observaţionale aproape antropologice - precum secvenţa de şezătoare cu femeile de la mină -, fără să devină şi calofil. Ce defineşte stilul regizoral al lui Salomé Lamas e austeritatea, prin care blochează orice tip de empatie a privitorului, împingîndu-l în permanenţă la reflecţie asupra situaţiei faptice pe care o prezintă. Sigur că şi Tatiana Huezo doreşte să obţină, de la spectator, tot reflecţie, în Tempestad, însă ea permite un nivel de empatie spectatorului, la ea nedreptatea e întărită de anxietatea pe care situaţia o provoacă şi pe care Lamas nu o acceptă.
În timp ce Ursul de Aur s-a dus la Fuocoammare / Fire at the Sea, documentarul italian despre insula Lampedusa, locul de primire a multora dintre refugiaţii care vor să ajungă în Europa, regizorul chinez Wang Bing urmăreşte, în cel mai recent film al său, [Ta'ang]], grupurile de refugiaţi care fug de războiul din Myanmar către China, care nu e tocmai pregătită să-i primească cu braţele deschise. Cu o durată de două ore şi jumătate, Ta'ang redă, pe îndelete, viaţa din taberele de refugiaţi din Maidihe şi Dayingpan sau drumul lor către graniţă. Taberele sînt murdare, gardienii chinezi nu sînt prietenoşi. Cea mai emoţionantă parte vine undeva în a doua jumătate a filmului, cînd Wang Bing trece de tabere, ajungînd la un grup de femei care călătoresc împreună cu copiii lor. Fiindcă grupurile acestea sînt mai restrînse, camera surprinde atît momente de camaraderie înduioşătoare, cît şi cadre de o vulnerabilitate greu de filmat - o femeie e copleşită cînd află că o parte din familia ei a rămas în urmă, iar noaptea, cînd trebuie să-şi ţină companie şi să nu adoarmă, Bing înregistrează conversaţii intime. Totuşi, Ta'ang nu individualizează personajele, iar fiecare segment reprezintă un portret al locului pe care îl observă. Nu încearcă să stimuleze empatia transformînd pe cineva în erou sau eroină, ci pur şi simplu arată condiţiile în care au loc aceste mişcări de populaţie.
Am evitat competiţia de la Berlin, considerînd că filmele prezentate oricum sînt mai uşor de distribuit în cinematografele noastre, dat fiind că prezenţa în programul oficial al unui festival mare ajută mult la promovarea filmului. M-am grăbit, totuşi, la Smrt u Sarajevu / Moarte la Sarajevo, regizat de Danis Tanović, la L'avenir / Viitorul, al Miei Hansen-Løve, şi am fost destul de tristă că nu am reuşit să ajung la Kollektivet / The Commune, al regizorului danez Thomas Vinterberg. Altfel, m-am întors cu două regrete de la Berlin: primul că nu am ajuns la retrospectiva dedicată filmului german, din anii 1966 (din Vest şi din Est), şi al doilea că nu am fost la filmul lui Lav Diaz, Hele sa hiwagang hapis / A Lullaby to the Sorrowful Mystery.