Ion Gnatiuc: Mă întrebam dacă este vreo legătură între faptul că faci acest film care atinge subiectul migranţilor, după ce la rândul tău ai fost un imigrant la vârsta de 13 ani...
Gianfranco Rosi: Nu are legătură cu evenimentele din copilăria mea, ci cu o stare de lucruri care avea loc pe insulă. Nu a fost opţiunea mea de a merge acolo, am fost rugat să merg să filmez de către Institutul LUCE, cea mai mare arhivă de film din lume, care la rândul ei a fost invitată de cei de la Cannes să filmeze acolo. Se ştia despre ceea ce se petrece în jurul insulei, lipsea un film care să relateze asta. De altfel, şi Sacro GRA a fost un film pe care nu l-am făcut din proprie iniţiativă, ci în urma unei invitaţii din exterior. La început mi-a fost foarte greu să înţeleg cum să realizez Fuocoammare / Fire at Sea, abia după ce am întâlnit oamenii de acolo am început treptat să-mi dau seama cum pot să asamblez o poveste într-un mod cinematic. Când încep un proiect o iau de la zero, am nevoie să mă introduc în comunitatea în care filmez şi să fac parte din ea, dar niciodată nu pot să ştiu cât de mult timp va lua acest lucru şi când se va termina această încercare de a-i scrie povestea folosind camera de filmat. Am cerut doi ani iniţial, dar mi s-a părut extrem de puţin pentru cât de dificil era să scot ceva de acolo.
I.G.: Ce înseamnă "dificil"?
G.R.: Înainte să merg pe insulă aveam tot felul de idei despre ea şi despre ce se întâmpla acolo. Îmi imaginam cumva că e plină de refugiaţi şi mă aşteptam să surprind această separare între comunitatea locală şi imigranţi. Când am ajuns însă, centrul pentru refugiaţi era închis, nu era nici-un imigrant pe insulă. În perioada respectivă erau "culeşi" de pe mare şi transportaţi în Sicilia, centrul pregătit pentru ei din Lampedusa era încă în construcţie. Am petrecut 3 luni acolo până la venirea primilor imigranţi, ceea ce a fost bine, pentru că am avut timp să filmez în comunitate, să o cunosc, să mă cunoască ei pe mine. Am avut timp să-l întâlnesc pe Samuele şi pe ceilalţi oameni care sunt în film.
I.G.: Oamenii se comportă foarte natural în faţa camerei, cu excepţia interviurilor eşti un martor invizibil...
G.R.: Am ajuns în punctul ăsta pentru că am filmat destul de rar. Abia după ce am construit o relaţie puternică de încredere între mine şi personaje am început să filmez. Lucrez singur, ceea ce mă ajută să-mi fie mai uşor să construiesc această relaţie de încredere. Dacă aş merge cu o echipă formată din câţiva oameni, aş omorî subiectul.
I.G.: În acelaşi timp însă, cum e cazul Lampedusei unde ai o comunitate mică foarte mediatizată, rişti ca oamenii să reacţioneze programat, sub forma unui performance în faţa camerei.
G.R.: Practic trebuie să simţi când să scoţi camera, când să filmezi, când să te opreşti. Ţine totul de sincronizarea temporală: de a merge acolo în momentul potrivit, ştiind că nu eşti intruziv. De multe ori mergeam pe teren fără a scoate camera din geantă, alteori o scoteam şi filmam ceva în mod absolut aleator sau nu filmam deloc, până au ajuns oamenii să nu mai acorde atâta atenţie sau importanţă camerei sau prezenţei mele în viaţa lor.
I.G.: Aţi menţionat după proiecţia de ieri că îţi doreşti mai degrabă un portret al insulei decât construirea identităţii unui personaj anume. Cu toate acestea îţi construieşti filmul în jurul unui personaj carismatic şi autentic: Samuele. Când ai decis că intră în film şi mai ales, în calitate de protagonist?
G.R.: Îmi doream să am copii în film, să construiesc povestea în jurul copiilor. Deşi sunt în mijlocul evenimentelor respective, copiii îmi par foarte detaşaţi. Nu doream să vorbesc direct despre problema imigranţilor, ci să construiesc o poveste cinematografică în jurul unor personaje neafectate de evenimentele din jurul lor, să zicem. Iar copiii sunt neafectaţi, cel mai probabil cei mai mulţi dintre ei asistă pasiv la ce se întâmplă în jurul lor, în realitate nu interacţionează cu nici un imigrant. Îmi doream să ilustrez imaginea lumii de acolo, cumva detaşată de realitatea problematicii imigranţilor atât de intens mediatizată.
Într-una din încercările de a cunoaşte potenţiale personaje, eram cu Samuele şi-l urmăream jucându-se cu una din praştiile lui. Era foarte concentrat când, la un moment dat, s-a întors brusc către mine şi mi-a zis: "Gianfranco, trebuie să pui pasiune în tot ceea ce faci!" Ne ştiam de 5 minute, dar au fost suficiente încât să-mi dau seama că va fi în film. Mai apoi, după ce am cunoscut mai multe detalii legate de viaţa lui, am realizat că îmi oferă posibilitatea unor imagini metaforice. Jocul de-a războiul, "ochiul leneş" de care suferea, vânătoarea păsărilor, cântecul bunicii Fuocoammare - totul se lega sub forma unor metafore de care mă puteam folosi în film. Iar în momentul în care am avut acest context local cu personajele aferente, am putut să fiu faţă-n faţă cu problema imigranţilor şi să pot vorbi şi despre ea. Acum uitându-mă înapoi, dacă aş fi scris un scenariu de film de ficţiune în felul în care am tratat vizual acest documentar, aş fi luat Oscarul pentru cel mai bun scenariu cel mai probabil. Asta încerc să fac: să scriu imagini cu camera.
I.G.: Ai omis subtitrările care ne-ar fi ajutat să înţelegem dialogurile dintre imigranţi, cu două excepţii...
G.R.: A fost dureros să filmez în acel campus pentru refugiaţi; în momentul în care grupul din Nigeria mi-a povestit drumul lor sub forma unui cântec, atunci am decis că aia a fost totul. Aveam nevoie să obţin un contact vizual între cameră şi personajele care se perindau în faţa ei, în momentul verificărilor de către poliţie, în momentul în care li se făceau fotografii cu acele numere de identificare în faţă, în momentul consulturilor medicale, dar crede-mă că a fost dificil să fac asta. Mă simţeam de parcă furam ceva de la ei. După ce am surprins asta, am refuzat să mai scot camera.
I.G.: În ce măsură un film poate să schimbe ceva?
G.R.: Nu cred că filmul poate schimba ceva, dar cred că filmul poate crea un soi de avertisment. Cred că are capacitatea de a informa oamenii despre lucrurile care se întâmplă în jurul lor şi de a-i avertiza. E foarte important ca lumea să ştie că în jurul Lampedusei se moare încontinuu.
I.G.: Publicul de la festival insistă că Fuocoammare / Fire at Sea este un film politic.
G.R.: Singura chestie politică din film este cântecul nigerienilor din centrul de imigranţi. În rest, asocierea asta se face pentru că lansarea filmului e sincronizată cu această criză a refugiaţilor. Însă politicile încep abia după ce oamenii ajung pe insulă. Se bucură când după o călătorie distrugătoare pe mare văd pământ, văd luminile de pe insulă, văd bărcile care îi salvează, dar imediat după ce ajung pe uscat, unde stau câteva zile în centru, pleacă spre continent şi de acolo începe un îndelungat proces birocratic care poate dura o jumătate de an, un an sau mai mult şi Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu soarta lor mai departe.
I.G.: O altă "distracţie"...
G.R.: Da, pentru că ne dorim să-i integrăm. Urăsc cuvântul integrare. Este o noţiune foarte periculoasă, Locuiesc de 25 de ani în New York, acolo unde nimeni nu încearcă să integreze pe nimeni şi toată lumea trăieşte bine cu toată lumea.
I.G.: Şi atunci de ce noi încercăm să facem această uniformizare culturală?
G.R.: Pentru că încercăm să-i obligăm să trăiască după standardele noastre. Eu îmi doresc să trăiesc într-o lume în care fiecare cultură să existe individual, fără să fie înecată de standarde şi de reguli impuse local şi sufocată de alte culturi şi aşa mai departe. Vorbim de urgenţă peste tot, încă o noţiune tâmpită. Nu este nici o urgenţă, este un fapt care se întâmplă şi din fericire nimic şi nimeni nu-i va opri pe aceşti oameni. Degeaba încearcă Uniunea Europeană să pună la cale planuri cu Turcia, este un plan defect.
I.G.: Cineva din sală te-a felicitat ieri pentru actorii pe care i-ai ales să joace, întrebându-te dacă sunt profesionişti sau amatori.
G.R.: Suntem în poziţia în care atunci când te uiţi la un film de ficţiune zici că vai, parcă era un documentar, iar când vezi un documentar bun, tinzi să exclami că vai, arăta ca un film de ficţiune. Crede-mă că nu-mi pasă deloc de aceste confuzii. Pentru mine tot ce contează este adevărul exprimat pe ecran. Tot ce contează este ca cele prezentate pe ecran să se încadreze la adevăr sau fals. Iar adevărul îl decid eu, prin personajul pe care îl prezint şi prin felul în care îl reprezint, în funcţie de cum aleg să poziţionez camera şi ce încerc să comunic prin ceea ce surprind. Sunt provocat să caut tot timpul acea poziţie din care să surprind adevărul pe care să-l comunic mai departe. De asta mi se pare important să fie o singură persoană pe teren, pentru crearea acelei intimităţi care să permită deschiderea personajului şi surprinderea lui naturală.
I.G.: Cum te simţi acum, detaşat de insulă, în afara "cutiei" comunităţii de acolo şi a "cutiei" pe care o impune lucrul la film?
G.R.: Filmul a fost vândut în 64 de ţări, sunt multe festivaluri la mijloc, este un traseu cu provocări epuizante. Mă obosesc aceste plimbări. Interviuri peste interviuri, întâlniri - lucruri care mă ţin în proiect şi mă aduc înapoi acolo, ceea ce-mi vine destul de greu să fac. Pentru mine lucrurile sunt simple: mă implic într-un proiect, fac filmul, merg mai departe. Încerc să mă concentrez pe următoarea idee în loc ca un an de zile după lansarea filmului să fiu încă acolo. Nu are rost. Sper doar că România e pe lista ţărilor în care urmează să fie proiectat filmul.
Gianfranco se ridică de la masă şi se îndreaptă din nou spre balcon, către o nouă pauză de ţigară. Îmi spune că are vocea răguşită şi că e stors de energie deja, dar încearcă să facă faţă până mâine, când pleacă din Istanbul. Rosi a "îmblânzit" Ursul de Aur la ediţia 2016 a festivalului din Berlin cu filmul Fuocoammare / Fire at Sea, un drum deschis în 2013 la Festivalul Internaţional de Film din Veneţia, când precedentul film Sacro GRA a fost primul documentar care se învredniceşte de această distincţie de-a lungul celor 70 de ediţii ale festivalului. Gianfranco Rosi a debutat în anul 1993 cu filmul Boatman, iar de atunci a devenit o prezenţă obişnuită la festivalurile de profil din lume. Excepţia e cel de-al doilea film despre care spune că "e undeva acolo, poate o să revin la el la un moment dat. Dar trebuie să iau legătura cu producătorul, care m-a lăsat fără materialul filmat la un moment dat."