Documentarul începe cu vocea înduioşătoare a Vladislavei, care spune, într-o engleză neîndemânatică (care te-ncălzeşte inevitabil) că bunica ei obişnuia să-i spună poveşti - poveşti despre iubire şi suferinţă. Şi asta, Felvidek, era una dintre ele.
În primul rând, Felvidek (tradus ca "Upper Hungary", deci ca "Ungaria de Sus") era o regiune multietnică din Austro-Ungaria, care acum nu mai există şi care a fost dezbinată de diverse interese politice şi sociale. Oamenii care locuiau în Felvidek au fost victimele abuzurilor de putere ale elitelor, fiind manevraţi şi manipulaţi în necunoştinţă de forţe superioare lor. Oamenii din Felvidek au trebuit să suporte consecinţele unei conduceri care a greşit, iar greşelile respective, împreună cu durerea, s-au transferat de la generaţie la generaţie.
După cel de-al doilea război mondial, oamenii au fost loviţi de unul dintre cele mai groaznice tipuri de durere - cea a pierderii. Au fost forţaţi să se mute, să-şi părăsească casele şi să-şi abandoneze lucrurile. Unele familii au fost destrămate - pe copii îi trimiteau în Germania, pe părinţi în Slovakia. Sau invers. Au fost practic aruncaţi în locuri străine lor, unde nu aveam destulă hrană şi unde au continuat, singuri, separaţi, să-şi ducă suferinţa. Şi apoi, venea foametea - rămâneau flămânzi, săraci, şi lăsaţi, în mod nepăsător, să se descurce. Şi asta s-a întâmplat şi cu străbunica Vladislavei - ea povesteşte că era mică, avea în jur de cinci ani, se muta şi fugea spre Slovakia şi nu ştia de ce.
Vladislava îşi bazează storytelling-ul pe documente contemporane şi documente vechi, informaţii extrase din arhive, poze şi obiecte de mult uitate - iar, când doar imaginea acestora nu este de ajuns, stilizează şi animă memoriile respective şi readuce, astfel, amintirile la viaţă. Prin animarea lor, şi prin vocea ei blândă, de copil, o poveste atât de dureroasă devine prezentată, oarecum, într-un mod jucăuş - ceea ce face contrastul să te lovească şi mai puternic. Şi, inevitabil, înţelegi mai bine. Izbucneşti în lacrimi. Poate plângi.
O auzi pe Vladislava spunând că străbunica ei a fost ataşată toată viaţa de oraşul ei natal, Komlos, de care i-a fost extrem de dor cât a trăit. Dorul s-a transmis de la mamă la fiică la nepoată, iar cea mai mare dorinţă a străbunicii, îndeplinită, până la urmă, de nepoată, îţi rămâne imprimată-n minte. Şi poate, prin dorinţa bătrânii, reuşeşti să înţelegi mai bine situaţia - nu e vorba doar de nişte oameni relocaţi, de mii de oameni care au fost forţaţi să-şi schimbe casa, ci de oameni ca tine şi ca mine, care au fost rupţi de locurile lor de copilărie, cărora li s-a luat totul şi cărora li s-a dat nimic în schimb.
Dorinţa bătrânii a fost ca cineva să ia o mână de pământ din Komlos, de sub un nuc pe care l-a îndrăgit, şi să i-l arunce pe mormânt. Ca să se simtă, moartă, acasă. Căci aşa credea că "sufletul ei şi-ar găsi pacea."
Şi încerci să ţi-o imaginezi, încercând s-o zăreşti printre secvenţele rapide pe care ţi le arată Vladislava, imaginea unei femei acoperite de un val negru, visând la un nuc şi la o mână de ţărână.
Puţini oameni îşi mai amintesc de suferinţa celor din Felvidek; sau poate nici nu au ştiut de ea, în prima instanţă. Şi pentru asta e documentarul ăsta. Pe de-o parte, ca s-o ajute pe Vladislava să-şi fixeze "rădăcinile" şi să nu le uite, şi, pe de altă parte, are rolul de a ne arăta nouă, spectatorilor, ce a însemnat războiul pentru victimele colaterale lui - ce înseamnă orice război ŞI pentru oamenii care nu sunt implicaţi, care doar sunt acolo.
Iar mâna de ţărână pe care Vladislava o aduce din Ungaria e cel mai frumos sfârşit de poveste posibil - nepoata acceptă durerea familiei ei, o primeşte, o înţelege, după multe căutări, şi iartă.
Să-l vedem.
Din jurnalul străbunicii Vladislavei
9 iulie 1945
Azi a fost eclipsă de soare. Ne uitam le ea printr-o bucată ruptă de sticlă cenuşie.
25 iulie 1945
În ziua de azi am avut aniversarea de 30 de ani de la nunta noastră. Am celebrat-o cu o cutie de carne şi de porumb.
10 ianuarie 1946
Astăzi este a 250-a zi aici. Cât o să mai dureze?
(Tea Nicolae a fost membră a Juriului liceenilor 2015)
* Documentarul Felvidek. Prinşi la mijloc este unul din cele şase filme din programul proiecţiilor dedicate elevilor şi profesorilor de liceu la One World Romania 2016. Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile. Înscrierile pentru profesori cu clase şi grupuri organizate se fac prin e-mail la adresa [email protected] sau prin telefon, la numărul: 0728.069.428, până la 18 martie 2016. Elevii care vin singuri sau cu prietenii sunt aşteptaţi doar cu carnetul de note.
Mai multe informaţii şi programul complet al proiecţiilor pentru liceeni aici.
Filmul poate fi văzut pe:
23 martie 2016, ora 10:00, Cinema Eforie (Proiecţie liceeni)
23 martie 2016, ora 18:00, Cinema Elvire Popesco
26 martie 2016, ora 12:00, Cinema Union
Descarcă broşura One World Romania, 2016 aici..