Singurul studio care producea documentar
Protecţia cui? reprezintă o situaţie specială. Realizat la doi ani după căderea comunismului, Ada Pistiner respectă caracteristicile subgenului documentarului despre protecţia muncii, dar, de această dată, arată şi discută condiţiile de muncă precare ale lucrătorilor dintr-o uzină, cu riscurile la care se expun şi lipsurile care-i împiedică să respecte normele de muncă. Proaspătă absolventă a IATC-ului la sfîrşitul anilor '60, primul film al Adei Pistiner la Sahia a fost unul despre protecţia muncii, pe care fabrica i l-a refuzat pentru că atingea aceleaşi subiecte sensibile: lipsa echipamentelor sau a tehnologiei necesare, condiţiile de lucru şi motivele pentru care regulile de protecţie erau imposibil de respectat. Protecţia cui? este, spunea regizoarea în timpul discuţiei ulterioare proiecţiei, un film în care vrea să se revanşeze.
Înfiinţat în anii '50 cu scopul de a documenta progresul socialismului, Sahia Film a fost, vreme de aproape 40 de ani, singurul studio care producea documentare atît pentru circuitul cinematografic (unde rulau înaintea filmelor de ficţiune, fără să depăşească 15 minute) sau pentru vizionări private, iar aici intrau şi filmele de protecţia muncii. Reprezentarea muncii în documentarele Sahia diferă în funcţie de anul de producţie şi de scopul utilizării lor, printre subiectele preferate fiind eficienţa fabuloasă a muncitorului, şcolirea muncitorilor la seral, tehnologizarea industriei, îmbunătăţirea vieţii lucrătorilor odată cu apariţia fabricilor, şantiere ţării (hidrocentralele, cartiere noi, fabrici etc.), munca agricolă, mineritul ş.a. De fapt, fiecare sector al industriei poate fi urmărit în documentare.
Selecţia realizată de Adina Brădeanu pentru Sahia Vintage II: muncă, atît calupul prezentat la Festival, cît şi documentarele incluse pe DVD, oferă o perspectivă de ansamblu asupra subgenului documentarului despre muncă, dar şi a evoluţiei abordărilor tematice şi formale ale muncii în socialism. Proiecţia a început cu un rar şi profesionist documentar din 1949, Un minut (Ion Bostan), o mostră a felului în care realismul socialist era declinat în documentarul românesc la acea vreme, despre impactul unui minut de muncă în eficienţa producţiei ţării. Aici, munca este redată ca o mare bucurie şi satisfacţie a lucrătorilor, care, prin eficienţa lor supraomenească, depăşesc normele şi contribuie la progresul socialist. Un minut are în comun cu primul film de pe DVD - Tehnică nouă, oameni culţi (r. Alexandru Sîrbu, 1963) - entuziasmul revoluţionar al primilor ani din comunism. În broşura care însoţeşte DVD-ul, Adina Brădeanu scrie că un documentar precum Tehnică nouă... a fost îngropat încă din epoca de glorie a Studioului, care-şi luase o atitudine antisistem, chiar dacă nu era asumată oficial. Mai tîrziu, după decembrie 1989, Sahia a încercat să se distanţeze de trecutul de "studio de propagandă", promovîndu-şi filmele interzise, cenzurate sau subiecte care nu ar fi putut fi abordate înainte (de exemplu, Protecţia cui?) şi evitîndu-le pe cele favorabile regimului.
Un minut a fost urmat de Tăbăcarii (r. Mirel Ilieşiu, 1963), în care discursul oficial despre progresul socialist şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru pentru clasa muncitoare este şi el conform cu ideologia. Fără îndoială, Tăbăcarii e complex formal şi interesant estetic: o serie de cadre aseptice cu muncitorii într-o fabrică de prelucrat pielea este însoţită de un text evocator, inspirat din reportajul lui Geo Bogza din 1934 despre ororile pe care le îndură practicienii acestei meserii. Ceea ce caracterizează reprezentarea muncii în perioada anilor '50-'60 sînt discursul utopic despre eficienţa fantastică a muncitorilor români, redarea tuturor ca fiind entuziaşti şi accentul pe îmbunătăţirea calităţii vieţii datorită politicilor impuse de Partid.
În anii '70, documentarele au devenit mai autoironice în abordarea temelor. Nu au abandonat tematica ideologică - asta nici nu se putea -, dar au deprins mecanisme formale prin care să-şi permită redarea unor deficienţe ale societăţii. Să treacă vara (r. Florica Holban, 1972) şi Iarna unor pierde-vară (r. Iancu Moscu, 1974), cel din urmă prezent pe DVD, fac parte dintr-o serie care tratează problema "paraziţilor sociali", tineri neangajaţi care trăiesc din banii părinţilor, din furt sau din prostituţie. Cazurile prezentate sînt exemple de "aşa nu", ancheta documentariştilor nu poate ajunge la cauze, căci scopul este găsirea unui vinovat - tinerii sînt prea răsfăţaţi, de pildă. Însă, spre deosebire de activismul sincer al primelor documentare, aici ironia subminează funcţia moralizatoare a filmului. E evident că Partidul nu recunoaşte problemele sociale, dar devine importantă chiar şi simpla lor exprimare după o perioadă în care realitatea acceptată era o utopie.
Jurnalul Floricăi S. (r. Eugenia Gutu, 1975) foloseşte comentariul ironic al Ecaterinei Oproiu pentru a realiza un documentar comic în care contrazice aşa-zisa egalitate a femeilor cu bărbaţii în socialism. Urmărind muncitoarele unei fabrici de textile de la Slobozia, Jurnalul... strecoară, de exemplu, detalii legate de numărul de muncitoare în funcţii de conducere (de fapt, lipsa lor) şi acuză ipocrizia sistemului. Acest scurtmetraj rimează cu următorul din calup: Noaptea bărbaţilor (r. Alexandru Boiangiu, 1972, 10 minute), un documentar despre mineri care devine o comedie impertinentă despre rolurile sociale ale bărbaţilor şi femeilor. Avantajul filmelor de comandă era acela că ele nu mai treceau prin filtrul comisiei ideologice, ci ajungeau direct la fabrică sau instituţie. Aşadar, Noaptea bărbaţilor mută atenţia de pe onorabilitatea muncii în mină pe felul în care bărbaţilor le sînt atribuite meserii grele, iar femeilor meserii uşoare - aici, la birouri. Şi aşa se face că o serie de cadre lascive cu picioarele femeilor este urmată de imaginea unui grup de mineri care se pregătesc să introducă un utilaj de foraj în pămînt. În continuarea observaţiilor despre statutul femeilor, unul dintre intervievaţii din Minerii (r. Ion Visu, 1978) menţionează că voia să-şi demonstreze că poate să facă mai mult decît o femeie, cum se întîmpla în alte fabrici.
Proiecţia de la OWR a cuprins un singur film din anii '80, respectiv Fabrica tineretului (r. Adrian Sîrbu, 1986, 9 minute), un film-comandă despre barajul de la Bicaz, executat profesionist de Adrian Sîrbu. La Sahia, regizorii aveau o normă fixă de îndeplinit (la fel ca muncitorii din fabrici) şi, de cele mai multe ori, cota era atinsă prin astfel de documentare.
Docmentare produse în anii '80-'90
În completare, DVD-ul Sahia Vintage II: muncă conţine şi cinci documentare produse în anii '80-'90, pe lîngă Tehnica nouă, oameni culţi, Stuf (r. Titus Mesaroş, 1966), Aceşti oameni (r. Felicia Cernăianu, 1971), Iarna unor pierde vară, Jurnalul Floricăi S. Aşadar, este vorba despre Seraliştii (r. Copel Moscu, 1982), Răspunderea pentru calitate (r. Ada Pistiner, 1984), Aceşti oameni îndîrjiţi şi maşinile lor complicate (r. Tereza Barta, 1987), Cota zero (r. Laurenţiu Damian, 1988, versiunea oficială şi cea originală) şi Protecţia cui?.
Filmele din anii '80 sînt mai angajate şi mai critice cu sistemul. Seraliştii arată futilitatea cursurilor la seral în contextul vieţii de miner, suprapunînd filmărilor de la cursuri monologuri ale minerilor, înregistrate separat şi care contravin discursului oficial. La fel face şi Tereza Barta în Aceşti oameni îndîrjiţi..., în care amestecă declaraţii despre cît e de plăcută munca agricolă cu altele despre plata foarte mică, nevoia unor utilaje noi, funcţionale, dar şi observaţii despre inechitatea socială - ţăranii reclamă că inginerii au un statut privilegiat, nu lucrează alături de ei. Cota zero ar fi trebui să documenteze elogios viaţa unei colonii de muncă din Munţii Poiana Ruscă, însă Damian descoperă aici viaţa de seară a acestor muncitori, animată de vizionări comune pe video. Aşadar, introduce în documentarul despre cotidianul lor şi segmente ale acestor seri, concerte cu Nina Hagen sau Madonna, provocînd un mare scandal, finalizat cu demiterea directorului Sahia, Aristide Moldovan.
La fel ca primul DVD, Sahia VIntage II: muncă este însoţit de o broşură scrisă de Adina Brădeanu, în care sînt explicate contextul şi mijloacele de producţie ale documentarelor. E mare nevoie ca filmele din arhiva studioului să fie analizate şi reconsiderate altfel decît simple instrumente de propagandă care trebuie ascunse. Şi un prim pas este ca ele să devină mai accesibile decît sînt acum la Arhivele Naţionale de Film.
Descarcă broşura One World Romania, 2016 aici..