Prima treaptă, şi cea mai larg răspândită, este cea în care urmărim la buletinele de ştiri informaţiile despre conflicte armate, atacuri teroriste şi decizii politice sau economice. Unii dintre noi le evităm de multe ori, iar în contextul frecvenţei ridicate a evenimentelor nefericite la nivel global sau a ignorării (manipulării?) de către televiziuni, care preferă să le ascundă sub preş, toate acestea riscă să treacă neobservate şi să pară lipsite de importanţă. "Nu sunt lângă noi, e undeva în Asia, ah, încă unul, ce mai contează la câte au fost, nu ne interesează, nici nu ştiam că a avut loc aşa ceva!".
Următoarea treaptă, după cum o identificasem noi, e cea în care ne bem cafeaua de dimineaţă urmărind materiale video sau articole distribuite de prietenii noştri. Şi de acestea putem să ne eschivăm într-o oarecare măsură, însă faptul că un prieten de-al nostru are un prieten care la rândul lui are pe cineva care a fost afectat de un atentat sau altul sau prins într-o zonă de conflict, parcă nu ne mai lasă aşa indiferenţi şi începem, cu paşi mici şi nesiguri (oare pentru cât timp?), să empatizăm. Nivelul ăsta, măsurat în share şi like aduc evenimentele sau regiunile respective mai aproape de noi, dar e prea puţin (inutil chiar), pentru că de fapt e imperios necesar să ajungem noi aproape de ele. Uneori excesul de informaţii funcţionează în defavoarea unei eventuale implicări, aruncând totul în coşul cu altele. Nivelul acesta, cuantificat în secunde empatice cât durează un scroll, desfăşoară o realitate dură şi gri despre lumea în care trăim, sumbră şi alarmantă chiar.
Încă nu e suficient de dureros. Devine aşa abia când ajungi pe cea de-a treia treaptă, când te afli la un festival de genul ăsta, care îţi aduce realitatea locală din diferite colţuri ale lumii, contextualizată global (sau invers); atunci când omul puternic şi activ din faţa monitorului şi a tastelor este pus să stea cuminte şi mic într-un scaun de cinema, torturat cu firul adevărului desfăcut în patru. Ajungi să trăieşti un moment în care realizezi că de fapt firul are mai multe iţe şi că până mai ieri ai trăit cu false impresii sau că ai judecat prost nişte evenimente despre care nu e suficient să urmăreşti perspectiva buletinelor de ştiri şi a informaţiilor distribuite de prieteni.
Abia de pe această treaptă se deschide panorama ipocriziei din societatea online (mi-e frică că în cea offline lucrurile stau şi mai trist; iar faptul ce mă sperie şi mai mult este că mai e loc de mai rău). Ne cocoţăm în fotolii de comentatori, rasişti, xenofobi şi oameni care împart etichete în stânga şi-n dreapta, ne ascundem sub plapumă când se ia curentul, apoi revenim din nou la taste să mai condamnăm nişte refugiaţi care atentează la cultura noastră milenară. Realizez însă că sunt naiv când îi cred în stare pe oameni să le pese şi să empatizeze cu semenii lor din alte părţi ale lumii atunci când nu-i afectează şi nu-i ridică din pat nici măcar problemele care îi aşteaptă la scara blocului!
Apoi mai e o parte tristă (de parcă nu erau suficiente!). Nu ştiu în ce măsură publicul de la Cecilia (Cui-ii-pasa-de-ceea-ce-crezi-tu) sau Fiica Indiei / India's Daughter sau Grozny Blues sau Lampedusa în iarnă / Lampedusa in Winter (O-provocare-la-empatie) sau Liberi / Free (Free-Liberi) sau Ţesătorii din Cairo / Tentmakers from Cairo (Povestea-lor-povestea-noastra), pleacă acasă cu un bagaj emoţional sau cu un set de informaţii pe care le răspândesc mai departe sau cu un set de schimbări de atitudine pe care să le aplice în viaţa lor din ziua următoare, dacă sunt mai atenţi sau mai empatici când primesc o informaţie sau alta, evitând să o neglijeze doar pentru că "e departe, deci nu-mi pasă", sau "îmi pasă, dar nu pot să fac nimic ca să schimb ceva în direcţia asta". Mă întreb câţi dintre spectatori pleacă lăsând toate emoţiile şi informaţiile primite în sala de cinema. Suntem câteva mii de spectatori care avem acces la aceste filme... cât de împăcaţi mergem acasă ştiind că oamenii care s-au deschis în faţa noastră pe ecran, continuă luptele, le pierd, se apucă de altele, cad din nou, unii se opresc, alţii încă mai continuă, unii încetează să mai existe chiar în timp ce scriu aceste rânduri, alţii sunt găsiţi jupuiţi în staţii de transport în comun în timp ce rândurile acestea ajung la voi.
Am luat o zi de pauză de la filmele din festival. Am obosit fizic şi moral să ies de la proiecţii care instaurează o stare de depresie. În India femeile sunt violate în plină zi şi procesele sunt deturnate pentru că aceste fapte nici măcar nu sunt recunoscute ca anormale, fetele sunt vândute de mici în familii unde sunt exploatate prin muncă şi violenţă sexuală. În Italia, Serbia şi Suedia filmele ne aduc în mijlocul taberelor de refugiaţi evadaţi din mijlocul unui teatru de război (da, un teatru ieftin!), în Mexic cartelurile de droguri fac legea, cumpărând miniştri, preşedinţi de ţară, instituţii de presă, spălând sume de bani exorbitante (doar una dintre ele se ridica la 300 miliarde dolari), iar în Brazilia, cu o lună înainte ca Europa să fie zguduită de accidentul de la Cernobîl, poliţia intră într-un bar şi scoate albii afară, lăsând negrii în interior, însă motivul nu se ştie nici până în prezent şi are toate şansele să nu fie scos la iveală niciodată. De fapt, cred că e aberant să folosesc cuvântul şanse, pentru că nu ştiu care ar fi acestea pentru problemele filmelor la care fac trimitere.
La finalul proiecţiei filmului Fiica Indiei / India\'s Daughter, regizoarea Leslee Udwin vorbea către puterea unor eventuale soluţii. Cât de capabilă este educaţia să reducă violenţa, atâta timp cât este legiferată de cultura locală? Leslee vorbea şi de ideea execuţiei violatorilor, dar recunoştea în acelaşi timp că e aberant să gândim că putem rezolva o problemă eliminând un procent care se apropie de 20% dintre bărbaţi.
Geamul camerei în care mă aflu acum e larg deschis, iar de la masa de la care scriu se aude foarte desluşit slujba de la biserica ortodoxă din apropiere. S-a domolit ploaia, iar o dată cu ea s-a instaurat o linişte pe care nu o mai simt de câteva săptămâni în Turcia, acolo unde studiez şi unde de fiecare dată când cad reţelele sociale mă întreb unde a mai fost un atentat şi când urmează să aflăm şi noi de el. Atunci când auzi voci prin staţiile de comunicare ale unor persoane în civil, realizezi că e deja anunţat un grad de alertă, dar probabil au uitat să paseze ştirea şi la cetăţeni. Acolo unde acum două zile a fost alertă cu bombă în biblioteca unde şi-au petrecut toată ziua prietenii tăi şi pe lângă care ai trecut liniştit, acolo unde eşti avertizat să încerci să eviţi să mergi în zonele aglomerate începând de mâine.
Reacţiile de pe reţelele sociale vorbesc foarte mult despre empatia noastră şi despre posibilitatea de a fi empatici. #jesuischarlie şi #jesuisbelge şi poze de profil în culoarea drapelelor ţărilor afectate şi comunicate de la Ministerul Român de Externe care are grijă de cetăţenii români din regiune, dar o reacţie aproape inexistentă cu privire la Turcia şi oamenii nevinovaţi de acolo, care trăind oricum într-o stare de nelinişte şi alertă continuă, sunt zguduiţi de trei atentate în decurs de trei săptămâni. Vă rog să-mi permiteţi să fiu supărat. Promit să nu mă obosesc să acuz de ipocrizie.
Cu o selecţie care mi se pare sub nivelul celei din 2015, cu unele filme a căror prezenţă la festival o chestionez nedumerit, cu o festivitate de deschidere cu mai multe ingrediente care nu prea se amestecă foarte bine pe alocuri, dar care vorbeşte în schimb despre cum filmele se înghesuie prin biblioteci, săli de expoziţii, muzee - da, proiecţia de film va ajunge un exponat de muzeu -, subsoluri, spaţii improvizate de cultură şi proiecţii pe cearşafuri (încât mă mir ce mai caută în program cele patru săli de cinema care au găzduit filme), eh, cu toate acestea pe care pot să le iert, ediţia a noua One World Romania a reuşit să-mi creeze o săptămână foarte dură (şi tristă). Şi pentru asta le mulţumesc celor vinovaţi.
Descarcă broşura One World Romania, 2016 aici..