Spre comparaţie, Poziţia copilului, în 2014, şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în 2008, au obţinut doar 8 statuete, plus premiul publicului. Şi vorbim de filmele care câştigaseră Berlinala şi, respectiv, Cannes-ul, în anii precedenţi. E drept, şi în 2016 Aferim! venea aureolat cu premiul de regie obţinut la Berlinala 2015, dar ecartul e totuşi mult prea mare pentru a nu ridică semne de întrebare. Vorbim de un film cu totul special, un film bun şi multi-lăudat, dar nu e, totuşi, prea mult?
Teodor Corban şi-a încheiat speech-ul de mulţumire pentru primirea ultra-meritatului premiu pentru cel mai bun actor în rol principal, spunând că, în opinia sa, a avut o prestaţie mai bună în Un etaj mai jos. Pe pagina-i de Facebook, criticul teatral şi jurnalistul cultural Iulia Popovici scrie: "Ador Aferim!. Dar aţi înnebunit??? Update pt necunoscători: Cînd dai unui singur film toate premiile la care se califică (adică toate minus actriţă în rol principal, documentar, scurtmetraj, debut şi tînără speranţa), e cazul să admiţi că n-ai cu cine, n-ai cu ce şi să închizi gala".
Într-un an în care au mai existat Un etaj mai jos, De ce eu? (merită scris cândva despre stoicismul cu care Tudor Giurgiu, preşedintele Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc (AFPR), organizatoarea Galei, priveşte cu zâmbet elegant cum filmele regizorului Tudor Giurgiu, fie ele Legături bolnăvicioase, Despre oameni şi melci sau De ce eu?, se aleg cu doar 2 premii ale publicului şi un premiu pentru actriţa în rol secundar, regretata Cătălina Murgea în Legături bolnăvicioase, din zeci de nominalizări!), Acasă la tata sau Bucureşti nonstop, cei câteva sute de votanţi din industria cinematografică mioritică au împărţit anul cinematografic 2015 în Aferim! (pe toate treptele podiumului) şi restul lumii (de la etc. încolo).
În chip răspicat trebuie spus că nu e de suspectat vreun joc de culise. Onorabilitatea votului e dincolo de orice discuţie. Pe de o parte, PricewaterhouseCoopers se ocupă, ca şi în cazul Oscar-urilor, de numărarea voturilor. Pe de alta, aşa cum aminteam şi mai sus, Tudor Giurgiu, iniţiatorul şi şeful organizatoric al Galei, ratează într-o voioşie premiu după premiu. Prin urmare, dacă e ceva de analizat şi / sau contestat, e opţiunea oamenilor. Prea conformişti? Oleacă prea dispuşi să "go with the flow"?
Paradoxal, pe măsură ce importanţa premiilor bifate de Aferim! creştea, entuziasmul aplauzelor din sală se domolea. E drept, situaţia a fost favorizată şi de previzibila absenţă a lui Radu Jude, la fel de neinteresat de eveniment ca şi în urmă cu 3 ani, când cu Toată lumea din familia noastră. Acest fapt, dimpreună cu aberanta decizie a TVR 2 de a încheia transmisiunea evenimentului înainte de decernarea premiilor pentru cel mai bun scenariu, regizor şi film (de ce? pentru a se întoarce la audienţele subunitare, de locul 15 şi mai rău?), a făcut ca finalul întâmplării de la Sala Mare a Teatrului Naţional să n-arate prea grozav.
Asta în ciuda eforturilor Adei Solomon, care, conform, din păcate, tradiţiei, a trebuit să suplinească numeroasele absenţe ale oamenilor premiaţi pentru filmele al căror producător a fost, prestând discursuri pe bandă rulantă. Ultimul, cel pentru premiul care i se cuvenea chiar ei, cel mai bun film, a fost şi cel mai inspirat, amintind, printre altele, de nevoie cinema-ului românesc de a avea o sală de premiere şi alte evenimente speciale doar a lui, o "acasă" care să onoreze calitatea filmelor din, măcar, ultimii 15 ani.
La capitolul vorbire scenică, merită amintite şi prestaţiile lui Teodor Corban, Oana Pellea, Cătălin Ştefănescu şi Levente Molnár, insule de inspiraţie, bun-gust şi adecvare, într-o mare de mulţumiri mai degrabă formale şi intervenţii rigide, uneori de un haz îndoielnic şi mai mereu lipsite de emoţia clipei. Excepţii la cel de pe urmă capitol, Ioana Flora, Mihaela Sîrbu şi Ana Maria Guran, distincţiile pentru actorie în rol principal, secundar şi, respectiv, tânăra speranţa. Impresia generală e însă că, în ciuda celor 10 ani de Gopo şi 23 de Gala UNITER (distribuţiile se suprapun în bună-măsură), actorii români încă nu stăpânesc rolurile de a oferi şi de a primi un premiu.
Momentul Florin Piersic, întâmpinat de sală cu standing ovations, n-a avut, parcă, lungimea temporală preconizată, dar nici intensitatea anticipată. Spre finalul unui discurs dedicat în mod inspirat patronului spiritual al întâmplării, Ion Popescu Gopo, Piersic a avut surpriză de a se pomeni alături cu Oana Pellea, a cărei intrare elegantă şi zâmbitoare în scenă va rămâne, pesemne, în istoria all-time a Galei.
O notă proastă pentru debutul abrupt, ne-televizat, al evenimentului, când, în mai puţin de 10 minute, au fost mitraliate 6 premii, printre care cel de debut şi cel pentru muzică originală (vizibil iritat, Alexander Bălănescu a urcat pe scenă să îşi primească distincţia abia mai târziu în Gală). O notă bună pentru excelentele momente, înregistrate şi live, ale trupei conduse de Alex Bogdan (infinit mai bun în calitate de realizator şi actor de parodii decât în cel de prezentator). Şi încă una pentru faina laudatio la chitară prestată de Ovidiu Niculescu pentru Constantin Drăgănescu (premiul pentru întreaga activitate).
O decadă de Gopo s-a încheiat. O decadă despre un Palme d'Or, un Urs de Aur, multiple alte premii semnificative şi o colecţie de filme formând cel mai important curent cultural românesc de după '89. O decadă de încercări ale echipei lui Tudor Giurgiu de a strânge împreună o lume mică, mustind de talent, de rezultate, dar şi de orgolii. Raportul de deceniu seamănă, întrucâtva, cu personajul lui Andi Vasluianu din Despre oameni şi melci. Un om care a încercat când toţi ceilalţi se resemnau, un om care a păşit pe un drum pe care nu mai mersese nimeni înaintea lui, un om care a pierdut, poate, pentru moment, bătălia. Dar un om cald, un om onest, un om generos, un om alături merită să stai, să construieşti, să speri. O decadă de Gopo începe.
Foto: Diana Deaca.