E la nave va - Siberia în rochie de vară & Felvidék. Prinşi la mijloc & Every Face Has a Name la One World Romania, 2016

Un nepot aşază, în 16 minute de scurtmetraj, o măruntă poveste dintre cele pe care le păstrează de la bunicul lui, ţăran în Basarabia. Într-o noapte de iunie 1941, alături de alte sute de localnici, o familie de tineri începe lungul drum al deportării fără întoarcere în Siberia. Bunicul, pe atunci flăcău, îndeplineşte dorinţa de adio a femeii şi îi recuperează de la croitoreasa locului, o evreică rămasă fată-bătrână, rochia favorită. Peste 74 de ani, se năştea Siberia în rochie de vară, omagiul acum-Quebec-oazului Bogdan Ştefan pentru una dintre marile tragedii ale pământurilor sale natale.


Felvidék, ţinutul de sus în traducere din maghiară, Ungaria de Sus în istoriografia maghiară, e, astăzi, parte din Slovacia. De-a lungul secolelor, şi-a schimbat stăpânirea cu o frecvenţă ce i-ar face şi pe alsacieni să pălească de invidie. Între 1946 şi 1948, în siajul războiului, din şi înspre acest teritoriu, pe atunci parte din zona slovacă a Cehoslovaciei, au fost siliţi să plece şi, respectiv, să vină, mii de oameni. Mai întâi, maghiari expulzaţi cu forţa spre Boemia, partea cehă a Cehoslovaciei. Apoi, maghiari expulzaţi spre Ungaria. În fine, slovaci emigrând dinspre Ungaria, teoretic, voluntar, practic, greu de spus, în condiţiile în care rezultatul negocierilor politice post-belice au hotărât, curat-paradoxal, ceva de genul "Maghiarii sunt deportaţi cu forţa din zona slovacă, slovacii pot veni din Ungaria în zona slovacă doar dacă vor. Condiţie suplimentară: numărul oamenilor care fac cele două tranziţii, una impusă, altă "la liber", trebuie să fie egal!". Peste aproape 70 de ani, Vladislava Plančíková construia excelentul Felvidék. Prinşi la mijloc, lungmetrajul ce adună mărturiile câtorva dintre supravieţuitorii acelui bambilici cu destine pe timp de pace. Bonus: imagini de arhivă cu nemţi civili, aliniaţi în plină zi de vară, la margine de drum, împuşcaţi în calitate de reprezentaţii ai naţiunii criminale şi apoi călcaţi metodic cu camionul. În loc de constatarea decesului, pesemne.


28 aprilie 1945. Serie nesfârşită de vapoare ce aduc în Malmö, de pe cuprinsul întregii Europe, supravieţuitori ai feluritelor lagăre naziste. Unul e înţesat cu femei şi copii sosind din Auschwitz. Altul e plin de bărbaţi ce au luptat cândva în Rezistenţa norvegiană. Ici-colo, eroi al celei francize. Pe chei, un om mânuieşte o cameră de luat vederi. La 70 de ani distanţă, Magnus Gertten, descoperă materialul filmat şi îşi procură lista pasagerilor. De aici, ţinta e limpede: "Orice chip poartă un nume". Filmul Every Face Has a Name spune povestea câtorva dintre supravieţuitorii (obsedantul cuvânt!) pe care emoţionantul efortul detectivistic al lui Gertten ("frate" spiritual al acelei femei din Lampedusa in Winter ce încerca să dea fiecărui cruci din cimitirul local numele imigrantului pe care îl ocroteşte) i-a pus faţă în faţă cu ei înşişi, cei din primele clipe ale libertăţii redobândite. Camera de acum captează reacţii felurite, de la lacrimi de bucurie la muţenii cumplite, cu toatele unite de unanimul "no comment" la adresa anilor şi întâmplărilor de dinainte de Malmö. Camera de atunci captează mii de chipuri urâţite, desfigurate de cele întâmplate, mii de chipuri încercând, stângace, să reînveţe a zâmbi, mii de priviri căutând, încă paralizate de frică şi incredulitate, confirmarea că ce trăiesc e adevărat, că infernul e în urmă, că viaţa e încă cu putinţă. Fuga spre zâmbet şi căutarea febrilă a unui foc pentru ţigară sunt marile gesturi ale acelei debarcări ce, în plan strict uman, e peste orice D-Day.


Trei documentare de atunci, din anii acelei grozăvii fără egal, pentru oamenii de azi, europenii ale căror smart-ecrane transmit zilnic chipurile sosite dinspre apele nord-Africii, dinspre apele Aproape-Orientului, dinspre bătaia puştilor secerând, ca odinioară, destine, comunităţi, tradiţii, vise.