În pană de inspiraţie, Kaufman se gîndeşte că două capete sînt mai bune decît unul singur şi îşi inventează un frate geamăn (Donald, care apare şi pe generic). Unul dintre capete (cel al lui Charlie) încearcă să scrie un scenariu care adaptează cartea "Hoţul de orhidee" (scrisă de Susan Orlean; şi cartea, şi autoarea sînt reale); celălalt cap (al lui Donald), care nu prea le are cu scrisul, scrie totuşi un scenariu "original" a la Hollywood care nu face doi bani şi care, tocmai de aia, are succes (la Hollywood). Charlie stă aplecat asupra computerului şi transpiră degeaba; Donald stă întins pe podea şi "inspiră" aerul în care s-au amestecat Tăcerea mieilor şi Psycho. Charlie e "genial", cultural, intelectual, impotent; Donald e mediocru, incult, pragmatic şi potent. Charlie e scenaristul integru ("independent", "alternativ"...) care caută noutatea, ferindu-se de clişee ca de gripă; Donald e scenaristul "la normă" care nu caută, ci găseşte - drumul bătătorit de clişee. Charlie îşi plimbă nevroza odată cu chelia şi burta; Donald (la fel de chelios şi burtos) nu ştie ce-i aia nevroză, aşa că plimbă gagici. Etc., etc.
Hoţul de orhidee se intitulează, în original, Adaptation, iar Orlean (care are un nume predestinat întîlnirii cu orhideele) e jucată de Meryl Streep (care-ar putea juca, la fel de bine, o orhidee sau un revolver). Ideea "revoluţionară" a lui Charlie este să "ecranizeze" orhideea. Nu reuşeşte, căci se opreşte la Orlean (care e o orhidee cu un revolver) şi se rătăceşte în mlaştină (în care şi orhideea, şi revolverul pot fi fatale).
Nicolas Cage este dublu-eXXtraordinar în chip de Charlie & Donald, Streep - ca de obicei - formidabilă ca Orlean (momentul în care drogul i se urcă la cap este mortal!), Tilda Swinton (Orlando) are cîteva apariţii OK ca producătoare, iar Chris Cooper - care a primit un Oscar binemeritat - face un rol antologic în pielea slăbănoagă a lui John Laroche, un excentric fără dinţi & fără ataşamente existenţiale ferme îndrăgostit de orhidee (şi/sau de Orlean).
Dar Hoţul de orhidee e un film ratat: nu are forţa subversivă şi inovatoare a lui Being John Malkovich, nici umorul coroziv al acestuia, nici conceptul dărîmător, nici inventivitatea, aplombul, panaşul, limpezimea şi - mai ales - nici nu izbuteşte să lege (prea) multele-i idei într-o fabulă consistentă. Are cîteva momente bune. Cît despre "găselniţe", acelea sînt deja-găsite - fie în Being John Malkovich, fie în Human Nature (scenariul aceluiaşi Kaufman pentru Michel Gondry)...
Acum 40 de ani, Fellini (invocat în film) a făcut despre cine-sterilitate o capodoperă absolută: 8 1/2. Filmul lui Jonze este poate mai "deştept", dar e prea deştept pentru binele său. Îl salvează (ce ironie!) doar finalul "hollywoodian"...