Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Istanbul International Film Festival, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Adevărul se scurge printre degete - Kayip Zamanlar / Missing Times la Istanbul International Film Festival, 2016


aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul Faysal Soysal, prezent la Istanbul International Film Festival 2016 cu filmul Kayip Zamanlar / Missing Times, se fereşte de discuţiile politice pe care le ridică, în mod inevitabil, filmul său. Regizorul se apără de fluxul de întrebări care vin din sală cu ideea puţin romanţioasă că filmul lui nu depăşeşte limitele unui act artistic, cele ale unei poveşti exprimate cu uneltele pe care le oferă limbajul cinematografic. De asemenea, regizorul afirmă că se fereşte de senzaţional şi că se încadrează mai degrabă în branşa celor care încearcă să scoată la suprafaţă oamenii a căror voci sunt reduse la tăcere, cât şi evenimente despre care se vorbeşte foarte puţin, deşi au trecut peste două decenii. "Arta nu trebuie folosită în scop politic", mai adaugă înainte încheie sesiunea de întrebări şi răspunsuri.


Faysal Soysal se întoarce în mijlocul evenimentelor de acum 24 de ani, când bărbaţii bosniaci musulmani din Prijedor şi Serebrica au fost duşi în lagăre de concentrare, femeile violate, iar copiii omorâţi. Imaginile prezentului, cu urme ale războiului greu de şters, sunt intercalate cu mărturii ale victimelor: mame care peste noapte şi-au pierdut copiii, bărbaţi folosiţi pe post de scuturi vii de apărare împotriva unei eventuale ofensive, supravieţuitori ai lagărelor. Pe lângă cadrul testimonial greu de recepţionat, Faysal completează vizual cu imagini de arhivă surprinse de un jurnalist britanic în cele două comunităţi îm care au avut loc masacrele.

Kayip Zamanlar / Missing Times abordează sensibil subiectul reconcilierii pentru victime, apoi lasă o portiţă deschisă pentru identificarea responsabililor, un exerciţiu cu şanse reduse de reuşită după ani care au trecut deja. Bazinul de imagini de arhivă utilizat în film este destul de dubios: operatorul de imagine care pătrunde în comunităţi, în unităţile militare şi în lagăre trezeşte un gust neplăcut. Camerele din perioada 1992-1995 au vânat cu un exotism înjositor de-a dreptul umbrele de oameni care mai rămăseseră în viaţă. De altfel, imaginile rezultate se plasează nu foarte departe de Naţiunile Unite, prezente pe teren doar cu siglele şi cu reportajele de ştiri. În rest, spune regizorul, soldaţii şi oficialii nu au făcut decât să bea cot la cot şi să se distreze cu asupritorii.

Kayip Zamanlar / Missing Times este un exemplu bun despre cum provocarea pe care încercam să o insinuez mai devreme, şi anume cea legată de timpul necesar identificării şi pedepsirii vinovaţilor şi a recuperării psihologice a victimelor, funcţionează în defavoarea noastră. Filmul ilustrează perfect cât de ineficient funcţionează birocraţia juridică, care permite ca evenimentele să fie ascunse sub preş, în timp ce o nouă generaţie este în creştere, iar de multe ori, menţionează regizorul, ţi-e frică să te uiţi pe profilurile lor din reţelele de socializare.

Filmul lui Faysal Soysal nu este despre mamele din Bosnia care aşteaptă ca într-un final dreptatea să treacă în tabăra lor. Kayip Zamanlar / Missing Times este despre oamenii care după 22 de ani îşi caută încă oamenii dragi, cu un efort psihologic greu de descris. Mi-e puţin dificil să redau aici imaginea celor care îşi îngroapă apropiaţii pentru a doua oară, despre fericirea de a-i găsi morţi într-o groapă comună cu alte câteva sute de corpuri, despre liniştea care vine odată cu această posibilitate de a-ţi putea identifica apropiaţii într-un mormânt.

Regizorul a identificat un teren pe care suntem obligaţi să-l ridicăm la suprafaţă. O spune chiar el când se referă la crima la care ne-am face părtaşi dacă am lăsa adevărul să stea acolo unde e acum: sufocat printre dosare, mărturii care se pierd şi pe pereţii clădirilor folosite pe post de lagăre care poartă încă cu ele urmele unui trecut recent, dar pe care din prea multă bunăvoinţă autorităţile locale aleg să le renoveze. Ceea ce se vrea să ajungă un muzeu este de fapt un pretext diplomatic de a ascunde urmele sub tencuială.

Deşi bine intenţionat, demersul cinematic propus de regizor este destul de ofilit. Din dragoste şi prea multe intenţii, Faysal Soysal încurcă uneltele cinematografice cu clişeele cu care ne alimentează televiziunile zi de zi. Prezenţa pe lista producătorilor a trei televiziuni probabil că justifică forma artistică, dar asta nu funcţionează ca scuză. Şi probabil că filmul ar deveni mult mai comestibil artistic dacă am evita iniţiative regizorale care funcţionează în detrimentul poveştii prezentate. Mă gândesc doar la situaţiile în care filmul te ajută şi curge uneori dacă îi dai libertatea asta, fără egoismul de a pune amprente de o natură sau alta. Şi ca să nu mai încerc să-i amortizez căderea, folosirea nejustificată a unor cadre normale care în camera de montaj s-au trezit în slowmotion, a cadrelor aeriene într-un fir narativ vizual şi aşa fragmentat, cât şi folosirea muzicii lui Bach şi Mozart pe fondul testimonial sub pretextul inducerii unei stări, eh, toate acestea ajung să semene mai degrabă a batjocură la adresa subiectului decât ca iniţiativă regizorală.

În contextul în care filmul documentar are bandă limitată, iar prioritatea şi fondurile se îndreaptă în principal spre proiecte cu un caracter actual şi mai ales, comercial, mi se pare foarte important ca iniţiativele de acest gen să pornească de la un punct în care să îndeplinească un set minim de condiţii tehnice, iar exprimarea creativă să fugă de clişee vizuale, de construiri ieftine ale secvenţelor dramatice, de improvizaţii banale, de imagini nejustificate, care într-un final să se termine într-un încă un film. Avem nevoie de alte filme.



 Toate articolele despre Festivalul Istanbul International Film Festival, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer