Tu cum ai organiza festivitatea de închidere a unui festival? - Istanbul International Film Festival, 2016

Mă aflu, în ultima zi de festival, pe terasa unei cafenele situată deasupra centrului de presă. La masa de lângă, directorul festivalului, domnul Kerem Ayan, dă un interviu unui post străin de radio. Fără să vreau îl aud declarându-se mulţumit de sprijinul Ministerului Culturii din Turcia, care a grăbit procesul de obţinere a vizelor. Gândindu-mă că o fi fost vorba despre careva dintre invitaţi, mă prefac încă o dată că îl aud din greşeală când spune că de obicei filmelor turceşti le ia destul de mult până să obţină acordul de a fi proiectate, care vine sub forma unei vize. Îmi aduc aminte pentru scurt timp de discuţia pe care am purtat-o cu Rugerro, un jurnalist amabil jumătate turc, jumătate italian, ghidul lui Gianfranco Rosi pe durata festivalului, care amintea la rândul lui de proiecţii de la ediţiile anterioare oprite la jumătate doar pentru că a venit ordinul "de sus".

"Se fac paşi importanţi pentru a evita sentimentul de cenzură care apare de multe ori în Turcia.", aruncă Kerem Ayan o frază care mă aduce înapoi în discuţia care mai conţine menţiuni despre anularea festivităţii de deschidere, precedată de anularea conferinţei de presă care a anunţat această ediţie cu numărul 35, a unui festival care nu a cunoscut pauze. "A fost o ediţie cu multe dificultăţi financiare." Cunoscută situaţie, îmi şoptesc în barbă. "Am lansat sesiunea pre-sale la câteva zile după atentatul de pe strada Istiklal". Cu un nucleu serios de cinematografe şi săli concentrate pe această stradă, înţeleg temerea lor ca nu cumva oamenii de frica unui nou eveniment nefericit să evite casele de bilete de aici. Iar motive au fost, inclusiv în timpul festivalului, când a existat o coincidenţă de câteva zile cu un congres islamic pe durata căruia a fost anunţată o alertă cu grad sporit de potenţiale atentate.

Dar într-un final a fost bine: lume multă, foame de filme bune şi secţiuni de nişă pentru care există public, revenirea documentarului ca secţiune, după un an de pauză, în special documentarele de producţie turcească ca ustensile de utilizare a dreptului la libera exprimare, cât şi înfiinţarea secţiunii de scurtmetraj. Câteva realizări aparent mici, dar suficiente pentru a privi optimist spre ediţia din 2017.

Las interviul să curgă pe terasă şi fug la ultimul film pe care am ocazia să îl văd la această ediţie. Ies pe strada Istiklal trecând printre patru paznici de la Centrul Cultural Albank. Mă strecor printre mulţimea pestriţă ieşită la o plimbare de seară ca să ajung în scurt timp la Fitaş, un centru, devenit comercial, înainte doar un cinematograf cu 6 săli impunătoare şi bine dotate tehnic. Trec printr-un detector de metale, sunt verificat de un agent de pază, în timp ce alţii doi încearcă să-şi dea seama cum să-mi deschidă geanta pentru a se convinge de conţinutul inofensiv. Poate părea ciudat, dar am trecut prin acest exerciţiu în 10 zile din cele 11 pe care le-am petrecut în Istanbul, la care se adaugă verificările din metrou, spaţii comerciale şi centrele culturale, plus securitatea sporită (superioară unor aeroporturi) de la festivitatea de închidere.

Înaintea filmului învingător de la secţiunea producţiilor turceşti de lungmetraj este proiectat scurtmetrajul câştigător, un film despre o domnişoară agresată sexual într-un mijloc de transport în comun de către un domn în vârstă. Faptul se finalizează cu evadarea fetei dintr-un scandal cu două tabere: una care îl pune la zid pe moşul pervers şi alta care îi condamnă pe cei dintâi, apărători ai fetei, că îndrăznesc să se lege de integritatea unui om în vârstă. Şi realizez cât de bine prezintă acest film imaginea Turciei, o ţară care se zbate să implementeze valori democratice, dar care e ţinută în loc de o pânză de păianjen a gândirii tradiţionaliste care sufocă încercările de schimbare.

Dincolo de zig-zag-ul care m-a ajutat să leg cele şase săli de proiecţii în care am ajuns, filtrat de agenţi de securitate şi servicii de pază, agenţi de poliţie la fiecare intersecţie şi detectoare de metale, festivalul a fost unul trist. E o dorinţă ascunsă în spatele selecţiei de a vorbi subtil despre drepturile omului, folosind produse cinematografice în care deja arta este folosită pentru un discurs aparent artistic, dar cu atac subtil la cele mai fierbinţi puncte de discuţie din Turcia în acest moment: instituţia familiei, drepturile femeilor, identitatea kurzilor şi drepturile acestora şi nu în ultimul rând, problema refugiaţilor. Şi mai e o problemă, cea legată de motivarea spectatorilor de a alege filmul respectiv, o provocare dacă mă gândesc că nu ar avea de ce să vrea să vadă şi pe ecran ceea ce deja văd şi trăiesc în viaţa de zi cu zi. Însă de la dorinţă până la realizări concrete sunt nişte ani la mijloc, iar dacă ne uităm la cum au evoluat lucrurile în cinematografia turcească de-a lungul celor 35 de ediţii ale festivalului, nu cred că rămâne loc pentru speranţe prea multe.

Dar filmele se proiectează în continuare. Când oamenii se bucură prea mult, sunt pedepsiţi cu noi provocări. Iar atunci când acestea păreau puţine vin altele şi mai grele. "Nu ne opreşte nimeni să facem asta!" menţionează Kerem Ayan când urcă pe scenă pentru acordarea unui premiu de onoare la festivitatea de închidere. De altfel, o festivitate de altfel destul de clasică şi plictisitoare, cu discursuri clasice şi plictisitoare, întrerupte puţin de un mesaj civic al regizoarei Ahu Öztürk care îşi dedică premiul mamelor kurde care îşi ascund încă copiii şi de mesajul Ancăi Damian, prezentă pentru a ridica premiul Audentia, pe care l-a dedicat femeilor-regizor. Premiul, acordat în premieră de către Eurimages, constă într-un suport financiar pentru următorul proiect al regizoarei şi vine pe fondul unor menţiuni despre dificultăţile pe care le întâlnesc regizoarele în demersul lor artistic şi de eforturile în plus pe care sunt nevoite să le depună şi de necesitatea susţinerii de care duc lipsă.