Biată nebună, speranța... - Julieta

 Teatrul Thalia, Budapesta/ Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Julia de Visky András
Regia: Tompa Gábor
Scenografia, costume: Dobre-Kóthay Judit
Muzica: Selmeczi György
Cu: Szilágyi Enikö

 Teatrul Național Radiofonic
Julieta de Visky András
Traducere de Paul Drumaru
Adaptare radiofonică de Doina Papp
Regia: Tompa Gábor
Cu: Coca Bloos

 Teatrul Național Cluj-Napoca
Julieta de Visky András
Traducere de Paul Drumaru
Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: T.Th. Ciupe
Coregrafia: Vava Ștefănescu

 Editura LiterNet
Julieta de Visky András
Traducere de Paul Drumaru


O întreagă "felie de viață" - 50 de ani de comunism - era, pînă acum puțini ani, mai degrabă o absență în teatrul românesc contemporan. Scenic, reprezentarea lumii noastre în comunism se năștea din suprapunerea unui strat metaforic (Iară prin țigani se înțeleg și alții...) peste dramaturgia clasică, de la Shakespeare la Ionesco, într-un fel de prelungire incontinentă a strategiilor subversive predecembriste. Abia la zece ani de la zaveră memoria totalitarismului a devenit o temă pentru dramaturgia nouă - de la (strict selectiv) Canalul lui Kincses Elemer la Tatăl nostru carele ești în supermarket al lui Petre Barbu și foarte recenta monodramă a Alinei Nelega, Amalia respiră adînc.

Julieta lui Visky András - un monolog/ "dialog despre iubire" - e un astfel de text despre memoria sublimată, ținînd de ceea ce s-ar putea numi un teatru al exorcizării trecutului. Subiectul (autobiografic) - o femeie, "preoteasa cu șapte copii", deportată în Bărăgan după ce soțul i-a fost condamnat la 22 de ani de închisoare pentru a-L fi propovăduit, din amvon, pe Isus ca unic eliberator al neamurilor. E străină, nu vorbește limba noii puteri (mama dramaturgului, memoriei căreia îi e dedicat monologul, era originară din Budapesta, venise în Transilvania după căsătorie - și după instalarea comunismului), iar ceea o face să supraviețuiască răsturnării propriei lumi - și unei angine pectorale răvășitoare - e dragostea: de propriul bărbat, de propriii copii, de un Dumnezeu pentru care ea e un nou Iov.

Piesa e, în substratul ei, mai puțin o rememorare, o histoire de vie, ea reface, mai degrabă, discursiv, procesul luării unei decizii - decizia de a trăi; e un dialog cu Dumnezeu (cel care nu răspunde, cel care și-a părăsit creația) și unul cu sine însuși, de apropriere a unui sens existențial străin. O dislocare semantică ce a marcat succesive generații, pe viață.

Într-un limbaj poetic cu nuanțe liturgice, Visky András recuperează nu o istorie trăită, ci o identitate pierdută și refăcută, într-o situație-limită, socială, religioasă, intimă.

Cheia absurdului

Prima versiune scenică (din noiembrie 2002) a Julietei, aparținîndu-i lui Tompa Gábor, o avea ca protagonistă pe o actriță - Szilágyi Enikö - de o expresivitate fizică și dramatică extraordinară. Spectacolul (care-a avut și o reprezentație la București, la Centrul Cultural al Republicii Ungaria, în 2003) avea o concepție vizuală foarte apropiată de cea a montărilor beckettiene ale aceluiași Tompa - un perete (mobil) de piatră gălbuie, care reducea spațiul de joc la o fîșie îngustă acoperită de nisip auriu, cu un singur scaun ca obiect scenic. Un corp (încă frumos) care-și trăiește exclusiv prin cuvînt bătălia existențială, într-o cheie a esteticii absurdului în care Dumnezeu e unul din jucători, dar nu singurul. E un teatru al lumii-deșert, o lume care așteptă apocalipsa, prăbușindu-se în propria-i interioritate.

În aceeași retorică a absurdului e construită și varianta radiofonică a textului, făcută de Tompa la începutul acestui an, în interpretarea Cocăi Bloos. Iar această interpretare e una din cele mai tulburătoare, în calmul ei liturgic, în maturitatea și neajutorarea ei (mamă și prunc totodată), care s-ar putea auzi pe o scenă românească.

Cheia ritualului

Spre deosebire de opțiunea lui Tompa (a cărui preferință pentru spectacole care exaltă nemișcarea e notabilă se vede în Play sau în O, ce zile frumoase!, amîndouă ale lui Beckett, amîndouă piese ale saturației existențiale) la Teatrul Național din Cluj, Mihai Măniuțiu a montat textul lui Visky într-o formulă de teatru-dans, în coregrafia și interpretarea Vavei Ștefănescu. Care, dansatoare fiind, își găsește mijloacele de expresie mult mai direct prin mișcare decît prin cuvînt. De altfel, textul e radical segmentat, reducînd pînă la episodic narațiunea propriu-zisă (în această paranteză fie zis, piesa își pierde una din dimensiuni prin traducere: originalul maghiar e presărat de cuvinte românești, limba română luînd pe rînd rolul de agresor, tovarăș de pribegie, ajutor, prieten). Plecînd de la urletul spasmodic al preotesei (care-și refuză misiunea sacrificial-purificatoare de Iov, ale cărei semne le găsește peste tot, începînd de la numărul copiilor - șapte - pe care-i are), Măniuțiu face din Julieta o variație - feminină, resacralizată postmodern - a Experimentului Iov de acum cîțiva ani. De unde și impresia de déjà-vu și de marcă auctorială puternică (Măniuțiu-Ștefănescu) a spectacolului: spațiu de joc închis (Julieta e prizonieră între austeri pereți negri, oblici, cu o ușă - de fier - pînă la sfîrșit închisă, o bolgie din care va ieși în final lepădîndu-și pielea), muzica în acute vibrante a lui Iancu Dumitrescu, mișcările frînte ale Vavei Ștefănescu, articularea sacadată a replicilor, care-și construiesc un univers auditiv paralel, asemănător celui al scandării poeziei clasice greco-romane.

Dansul, mișcarea comentează și completează discursul dramatic, însă, de fapt, îl contrazic - căci teatralitatea rostirii nu-și găsește pandantul în performance-ul coregrafic, care, și el, încercînd să spargă un cod strict teatral, ocolește, cum s-ar zice, catharsis-ul. Ritualic prin construcție, explorînd o experiență a limitei (credinței, iubirii, maternității, vieții), Julieta lui Măniuțiu e o tragedie care-și ratează nașterea, dintr-un soi de superbie a manierismului.

Iubirea de cei ce nu mai sînt

M-am întrebat inițial de ce traducerea titlului piesei (unul din cele mai bune texte scrise recent în România, indiferent de limbă) e atît de strict Julieta și nu Iulia (teoretic, amîndouă sînt posibile). E totuși foarte simplu: e într-adevăr un dialog de dragoste (împărtășită de la distanță, temporală și spațială) - și o declarație de iubire, pentru oameni și lumi trecute în neființă. Un dialog despre de unde venim ca să înțelegem unde sîntem.

Citește această piesă în volumul electronic publicat de Editura LiterNet.