Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Julieta

Biată nebună, speranţa... - Julieta


Observator Cultural, septembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Teatrul Thalia, Budapesta/ Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Julia de Visky András
Regia: Tompa Gábor
Scenografia, costume: Dobre-Kóthay Judit
Muzica: Selmeczi György
Cu: Szilágyi Enikö

Sageata Teatrul Naţional Radiofonic
Julieta de Visky András
Traducere de Paul Drumaru
Adaptare radiofonică de Doina Papp
Regia: Tompa Gábor
Cu: Coca Bloos

Sageata Teatrul Naţional Cluj-Napoca
Julieta de Visky András
Traducere de Paul Drumaru
Regia: Mihai Măniuţiu
Scenografia: T.Th. Ciupe
Coregrafia: Vava Ştefănescu

Sageata Editura LiterNet
Julieta de Visky András
Traducere de Paul Drumaru


O întreagă "felie de viaţă" - 50 de ani de comunism - era, pînă acum puţini ani, mai degrabă o absenţă în teatrul românesc contemporan. Scenic, reprezentarea lumii noastre în comunism se năştea din suprapunerea unui strat metaforic (Iară prin ţigani se înţeleg şi alţii...) peste dramaturgia clasică, de la Shakespeare la Ionesco, într-un fel de prelungire incontinentă a strategiilor subversive predecembriste. Abia la zece ani de la zaveră memoria totalitarismului a devenit o temă pentru dramaturgia nouă - de la (strict selectiv) Canalul lui Kincses Elemer la Tatăl nostru carele eşti în supermarket al lui Petre Barbu şi foarte recenta monodramă a Alinei Nelega, Amalia respiră adînc.

Julieta lui Visky András - un monolog/ "dialog despre iubire" - e un astfel de text despre memoria sublimată, ţinînd de ceea ce s-ar putea numi un teatru al exorcizării trecutului. Subiectul (autobiografic) - o femeie, "preoteasa cu şapte copii", deportată în Bărăgan după ce soţul i-a fost condamnat la 22 de ani de închisoare pentru a-L fi propovăduit, din amvon, pe Isus ca unic eliberator al neamurilor. E străină, nu vorbeşte limba noii puteri (mama dramaturgului, memoriei căreia îi e dedicat monologul, era originară din Budapesta, venise în Transilvania după căsătorie - şi după instalarea comunismului), iar ceea o face să supravieţuiască răsturnării propriei lumi - şi unei angine pectorale răvăşitoare - e dragostea: de propriul bărbat, de propriii copii, de un Dumnezeu pentru care ea e un nou Iov.

Piesa e, în substratul ei, mai puţin o rememorare, o histoire de vie, ea reface, mai degrabă, discursiv, procesul luării unei decizii - decizia de a trăi; e un dialog cu Dumnezeu (cel care nu răspunde, cel care şi-a părăsit creaţia) şi unul cu sine însuşi, de apropriere a unui sens existenţial străin. O dislocare semantică ce a marcat succesive generaţii, pe viaţă.

Într-un limbaj poetic cu nuanţe liturgice, Visky András recuperează nu o istorie trăită, ci o identitate pierdută şi refăcută, într-o situaţie-limită, socială, religioasă, intimă.


Cheia absurdului

Prima versiune scenică (din noiembrie 2002) a Julietei, aparţinîndu-i lui Tompa Gábor, o avea ca protagonistă pe o actriţă - Szilágyi Enikö - de o expresivitate fizică şi dramatică extraordinară. Spectacolul (care-a avut şi o reprezentaţie la Bucureşti, la Centrul Cultural al Republicii Ungaria, în 2003) avea o concepţie vizuală foarte apropiată de cea a montărilor beckettiene ale aceluiaşi Tompa - un perete (mobil) de piatră gălbuie, care reducea spaţiul de joc la o fîşie îngustă acoperită de nisip auriu, cu un singur scaun ca obiect scenic. Un corp (încă frumos) care-şi trăieşte exclusiv prin cuvînt bătălia existenţială, într-o cheie a esteticii absurdului în care Dumnezeu e unul din jucători, dar nu singurul. E un teatru al lumii-deşert, o lume care aşteptă apocalipsa, prăbuşindu-se în propria-i interioritate.

În aceeaşi retorică a absurdului e construită şi varianta radiofonică a textului, făcută de Tompa la începutul acestui an, în interpretarea Cocăi Bloos. Iar această interpretare e una din cele mai tulburătoare, în calmul ei liturgic, în maturitatea şi neajutorarea ei (mamă şi prunc totodată), care s-ar putea auzi pe o scenă românească.


Cheia ritualului

Spre deosebire de opţiunea lui Tompa (a cărui preferinţă pentru spectacole care exaltă nemişcarea e notabilă se vede în Play sau în O, ce zile frumoase!, amîndouă ale lui Beckett, amîndouă piese ale saturaţiei existenţiale) la Teatrul Naţional din Cluj, Mihai Măniuţiu a montat textul lui Visky într-o formulă de teatru-dans, în coregrafia şi interpretarea Vavei Ştefănescu. Care, dansatoare fiind, îşi găseşte mijloacele de expresie mult mai direct prin mişcare decît prin cuvînt. De altfel, textul e radical segmentat, reducînd pînă la episodic naraţiunea propriu-zisă (în această paranteză fie zis, piesa îşi pierde una din dimensiuni prin traducere: originalul maghiar e presărat de cuvinte româneşti, limba română luînd pe rînd rolul de agresor, tovarăş de pribegie, ajutor, prieten). Plecînd de la urletul spasmodic al preotesei (care-şi refuză misiunea sacrificial-purificatoare de Iov, ale cărei semne le găseşte peste tot, începînd de la numărul copiilor - şapte - pe care-i are), Măniuţiu face din Julieta o variaţie - feminină, resacralizată postmodern - a Experimentului Iov de acum cîţiva ani. De unde şi impresia de déjà-vu şi de marcă auctorială puternică (Măniuţiu-Ştefănescu) a spectacolului: spaţiu de joc închis (Julieta e prizonieră între austeri pereţi negri, oblici, cu o uşă - de fier - pînă la sfîrşit închisă, o bolgie din care va ieşi în final lepădîndu-şi pielea), muzica în acute vibrante a lui Iancu Dumitrescu, mişcările frînte ale Vavei Ştefănescu, articularea sacadată a replicilor, care-şi construiesc un univers auditiv paralel, asemănător celui al scandării poeziei clasice greco-romane.

Dansul, mişcarea comentează şi completează discursul dramatic, însă, de fapt, îl contrazic - căci teatralitatea rostirii nu-şi găseşte pandantul în performance-ul coregrafic, care, şi el, încercînd să spargă un cod strict teatral, ocoleşte, cum s-ar zice, catharsis-ul. Ritualic prin construcţie, explorînd o experienţă a limitei (credinţei, iubirii, maternităţii, vieţii), Julieta lui Măniuţiu e o tragedie care-şi ratează naşterea, dintr-un soi de superbie a manierismului.

Iubirea de cei ce nu mai sînt

M-am întrebat iniţial de ce traducerea titlului piesei (unul din cele mai bune texte scrise recent în România, indiferent de limbă) e atît de strict Julieta şi nu Iulia (teoretic, amîndouă sînt posibile). E totuşi foarte simplu: e într-adevăr un dialog de dragoste (împărtăşită de la distanţă, temporală şi spaţială) - şi o declaraţie de iubire, pentru oameni şi lumi trecute în nefiinţă. Un dialog despre de unde venim ca să înţelegem unde sîntem.

Citeşte această piesă în volumul electronic publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Julieta


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Galerie foto - Julieta, Nicu Cherciu, Daniela Chiorean
 Deportarea în Bărăgan - Julieta, Virgil Lazăr
 Literatura Gulagului românesc pe scenă - Julieta, Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer