Un cineast, o pasiune - I Don't Belong Anywhere: The Cinema of Chantal Akerman la TIFF, 2016

Chantal Akerman, o regizoare belgiană experimentală, este omagiată la TIFF 2016 în secţiunea 3x3. Selecţionerii i-au ales trei filme, plus un documentar despre ea, prezent în cadrul secţiunii Cinema, mon amour. O regizoare feministă, cum o numesc unii, însă, după cum vom vedea, o persoană foarte implicată într-o non-carieră, ci mai mult o pasiune, un joie de vivre.

I Don't Belong Anywhere: The Cinema of Chantal Akerman / Nu-mi găsesc locul este un documentar despre filmele lui Chantal Akerman, în prezenţa ei. Un film care  introspectează atent şi intimist viaţa şi munca regizoarei din Bruxelles. Nu e o carieră, cum ne sugerează chiar ea, pentru că nu are un scop, ci e vorba doar de o femeie pasionată de munca de regizor, femeie care a făcut ceea ce şi-a dorit. De asemenea, she doesn't belong anywhere (după cum sugerează titlul): o nomadă care călătoreşte între Paris şi Bruxelles, între New York şi Tel Aviv. În film, o situaţie comică apare când cineva o întreabă, în New York, unde locuieşte. Iar ea răspunde senin că undeva între SUA, Belgia şi Israel, deci nicăieri. Cât despre film, ea spune că face exact ceea ce simte că trebuie; unul dintre dezideratele personale este să îi lase spectatorului libertatea de a funcţiona în interiorul unui film. Poate chiar inconştient, ea teoretizează chiar ideile lui André Bazin cu privire la timpul real în film. Ea crede că atunci când un spectator iese din sala de cinema spunând că i s-au răpit două ore din viaţă e o situaţie neplăcută, de aceea ea ar dori ca filmul să sporească lumea reală, să nu fie doar un vis captivant şi trecător.


Documentarul montează secvenţe din filmele despre care Akerman vorbeşte. Printre acestea sunt: Saute ma ville, Hotel Monterey, Je, tu, il, elle, News from Home, Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles, Un divan à New York şi altele.

Ceea ce impresionează este pasiunea cu care Akerman vorbeşte despre fiecare dintre filmele ei şi mai ales deschiderea cu care le prezintă. Alături de editoarea ei, relatează momentele când filmele ei au fost considerate prea lungi, ca mai apoi să povestească despre munca la Un divan à New York, unde William Hurt improviza fără limită în interiorul scenelor. Ea dorea ca interpretarea lui să fie exact cea gândită în scenariu.

Deşi Chantal Akerman a fost numită o regizoare experimentală, cred că vremurile îi oferă alura asta excentrică pe care o are în interiorul cinematografiei mondiale. Ştiind ce înseamnă experimentalul astăzi, filmele ei nu se pot încadra în această categorie pentru că nu îndeplinesc în totalitate criteriile genului. Totuşi, ea experimentează prin simplul fapt că foloseşte cadrele statice şi timpul real. Dorinţa de a-i lăsa spectatorului libertatea să aleagă e impresionantă. Vă invit să vedeţi în cadrul TIFF-ului cele trei filme din secţiunea dedicată ei!