Filmul lui Cristi Puiu mi se pare un moment de revelaţie în cinema-ul românesc - mă rog, în NCR (Noul Cinema Românesc), curent iniţiat de acelaşi Puiu, la începutul anilor 2000, cu Marfa şi banii. Aşa cum, altădată, fuseseră multe din filmele lui Pintilie, Tatos, Daneliuc. Pe undeva, mă gândesc că e grozav să nu-l cunosc personal pe Cristi Puiu, că îi ştiu doar filmele pe care am început să i le descopăr destul de târziu, adică după o ezitare (amestecată cu iritare) de 15 ani. Dacă l-aş cunoaşte, mi-ar fi, poate, mai greu să mă "dedublez", aş încerca, poate, să fiu "politicos", să nu-l supăr. Ori poate că aş fi mai mult rezervat faţă de filmele lui. Cert e că, aşa cum nu îl ştiu, pot spune cu îndrăznire: mai ales prin Sieranevada, mi-a oferit nu doar nenumărate prilejuri de reflecţie la o serie de teme care mă preocupă, ci o stare anume ce poartă semnele unei prezenţe. Prezenţa unei taine, să zicem, a unei dimensiuni de "proximitate îndepărtată".
Există, în Sieranevada (spre deosebire de Aurora, filmul precedent al lui Puiu), multă vorbărie (asumată de autor, ca în cazul unor filme de Pintilie, Tatos ori Daneliuc, ca în teatrul lui Caragiale, Ionescu sau Teodor Mazilu), personajele chemate la parastasul de 40 de zile îşi dau la iveală multe secrete şi minciuni, îşi ridică poalele atunci când nu pot altfel, însă fără să se întrevadă o "înnoire a minţii", o reală "despovărare". Am auzit pe cineva spunând că "aşa sunt Miticii", că aşa e "la ei, acolo", de parcă în vecinătatea lor "necoruptă" (care să fie aceea?) din spaţiul carpato-danubialo-pontic lumea ar trăi "după rânduială", "ca la carte". De parcă la parastase, boteze, onomastici şi cununii românii care nu sunt Mitici nu discută decât hermeneutică biblică. Şi totuşi, îmi stăruie în memorie "filmul în film" - momentul slujirii de către preotul venit să se roage pentru "sufletul răposatului". Ca în După dealuri de Cristian Mungiu, în O umbră de nor de Radu Jude sau în Ocupat de Octav Chelaru, aflăm acolo, în acel ritual, o posibilă mutaţie de la secrete şi mistere la taină, de la "sacru" la "sfinţenie", de la "religiozitate" la "bisericesc". Mutaţia e posibilă, adică ţine de o "împreună-lucrare" a fiecăruia dintre noi, de o strădanie întru desluşirea tainei prin participare. De înţelegerea "precum este" a tainei, a cuvântului al cărui rost este tocmai să ne redea adevăratul chip, adevăratul gând. Să ne "întemeieze", să ne oprească din risipire. Pentru că, dacă graiul sacerdotului trece pe lângă noi aşa cum a trecut pe lângă "baba comunistă" din Sieranevada (ce-şi întreabă prietena, după consumarea momentului ritualic: "Nuşa dragă, tu ai înţeles ceva din ce a spus popa ăla, că eu n-am înţeles nimic?..."), aşa cum a trecut pe lângă soţii din O umbră de nor, rămânem doar cu trăncăneala.
Comentariul preotului din Sieranevada (rostit din off, din vestibul) dă seamă despre însăşi condiţia umană, despre omul mereu înşelat - "nu de ieri de azi, ci de la Adam şi Eva" - de părelnicii. Şi ce altceva putea face la plecare preotul decât să o invite pe Nuşa (doar pe ea, din mulţimea de participanţi la parastas) să mai treacă pe la biserică, atunci când se mai întremează? Pentru că doar astfel va putea omul "să împingă-n cer corabia din casă" (Ioan Alexandru).
