Ion Indolean: În ţară, cel puţin în anumite cercuri, s-a vorbit mult despre diferenţa cinemaului tău şi Noul Cinema Românesc, care, aşa cum e cunoscut, pare că îşi dă ultima suflare. Crezi că sunt productive / binevenite tot felul de etichetări, topuri şi diferenţieri făcute de chibiţi, de cei care stau pe margine?
Bogdan Mirică: Nu am fost niciodată fanul clasificărilor în artă. E nevoie de ele la nivel formal - dacă vrei să înveţi istoria artei sau să predai. E nevoie de ele dacă îţi trebuie ajutor în a-ţi delimita un traseu stilistic, pentru a-ţi găsi propriul limbaj; dar, altfel - dacă vrei să creezi efectiv - ele te pot îngrădi. Îţi poţi găsi o categorie care devine un soi de alibi şi te ţii de ea. Şi din păcate asta se întâmplă des. E naiv să crezi că arta nu e politică şi că fiecare artist creează aşa de capul lui. D-asta îmi place mult Kubrick - fiecare film de-al lui e diferit de celelalte. Nu poţi să zici "aoleu, alt Kubrick". Nu. Sunt atât de diferite la nivel formal şi atât de închegate la nivel intim. Deci clasificările poate îi ajută pe alţii - pe mine mă constrâng.
I.I.: În timp scurt, ai ajuns de la statutul de regizor prea puţin cunoscut la câştigător de premiu la Cannes. Ştiu că de întrebarea următoare se abuzează puţin prea mult, dar îndrăznesc să o pun: cum te modelează / atinge pe tine această experienţă / transformare?
B.M.: Dintr-odată am mult mai puţin timp. A sunat telefonul încontinuu şi a trebuit să răspund la foarte multe interviuri, fie la Cannes, fie în România - dar nu mă plâng. Mi se pare că e un lucru necesar, dacă vrei ca lumea să ştie de filmul tău. Cred că ar fi fost mai tragic ca oamenii să nu fie interesaţi.
I.I.: Spui, în interviul acordat Iuliei Blaga la Cannes, că "limba e o convenţie". Ea vorbeşte peste tine (cum se întâmplă în toată discuţia) şi completează repede că şi cinemaul e o convenţie. Crezi că respectarea unor convenţii ne face viaţa mai uşoară?
B.M.: Nu ştiu dacă respectarea convenţiilor ne face viaţa mai uşoară, cât înţelegerea lor. Convenţia e o formă de redundanţă - adică informaţie pe care o înţelegi deja. Or, dacă tot timpul am fi expuşi la informaţie nouă care nu are legătură cu informaţiile anterioare - ar fi haos. Convenţia spune că la roşu stai şi la verde mergi - şi asta te ajută să nu fii călcat de maşini când traversezi strada -, ceea ce mi se pare un plus. Asta dacă vrei să trăieşti.
I.I.: Ce surse cinefile de inspiraţie (filme sau regizori) ai avut pentru Câini?
B.M.: Au fost mai mulţi critici care vorbeau de fraţii Coen sau de Tarantino. Nu sunt neapărat ataşat de ei. Îmi plac dar nu mă inspiră enorm. Mai degrabă ar fi Melville cu tăcerile lui tensionate sau Ceylan cu abordarea de filiaţie cehoviană. Ar mai fi filmele horror, ca mecanică - acolo unde cu cât reuşeşti să ţii monstrul în întuneric mai mult timp, cu atât e filmul mai şmecher. Ar mai fi filmele asiatice - pentru că au o libertate stilistică dezarmantă - de la The Chaser, Old Boy, Breathless, Memories of Murder la I Saw the Devil sau A Hard Day.
I.I.: Ai regizat câteva episoade din Umbre, serialul HBO. Apoi, ai regizat Câini, pe care am înţeles că ţi-a trebuit mult timp (de ordinul anilor) să îl termini. Care e diferenţa (de mod de producţie, dar şi de viziune artistică) între aceste două experienţe?
B.M.: Păi, Câini e un film independent şi asta înseamnă că a trebuit să ne uităm în multe direcţii pentru a găsi finanţare. Adică, în final, suntem o coproducţie România-Franţa-Bulgaria-Qatar. Artistic vorbind, am avut libertate totală - şi ăsta e unul dintre puţinele avantaje când faci film în România.
În cazul serialului Umbre nu a trebuit să-mi faci griji pentru finanţare, pentru că în spate există o corporaţie solidă, cu experienţă şi resurse: HBO, adică Time Warner. Din punct de vedere artistic, în cazul serialului există o responsabilizare mai mare: adică totuşi te angajezi să livrezi un anume tip de produs artistic şi nu poţi să schimbi macazul la mijlocul drumului, aşa cum ai putea să faci în cazul unui film independent. La serial ştii de la început unde te duci, la film te poţi adapta pe parcurs, spre binele sau răul filmului - asta rămâne de văzut.
I.I.: Spui, "vreau să fac genul de cinema care mă reprezintă într-un anumit moment" şi asta denotă foarte mult bun simţ. Eşti conştient că o formulă cinematografică poate să îţi fie la îndemână, dar că e posibil ca pe viitor să ai alte idei. Nu vrei, aşa cum fac mulţi, să rămâi blocat într-un anumit registru cinematografic. Dar, cât de grea e, cât de multe resurse consumă, încercarea permanentă de a tinde spre un soi de reinventare? (sigur, dacă vei simţi că trebuie făcută)
B.M.: Îţi cam consumă toate resursele, pentru că eşti mereu pe teren necunoscut şi asta vine la pachet cu multe îndoieli care te macină. Mi se pare că măcar intenţia de a te reinventa trebuie să existe - pentru că, oricum, chiar dacă nu vrei, vei ajunge să te repeţi într-o oarecare măsură. Nu e ca şi cum eşti un soft, schimbi nişte variabile şi gata, generezi un produs total nou. Nu. Eşti acelaşi om, cu aceeaşi istorie şi abilităţi - doar că eşti în perpetuă schimbare şi mi se pare onest ca şi produsul tău artistic să reflecte asta.
I.I.: "Eu nu pot să fac un portret al României pentru că nu ştiu România", spui în acelaşi interviu. E clar că fiecare regizor prezintă poveşti individuale şi nu îşi asumă neapărat că ele ar fi valide ca imagini de ansamblu ale ţării. Totuşi, am observat tendinţa opiniei publice să eticheteze multe filme româneşti ca "radiografii" naţional valabile. Ce părere ai despre asta?
B.M.: Una din întrebările frecvente pe care ne-o puneau profesorii când eram la facultate în Londra era: "Does your story have legs?" - adică, are unde să se ducă? Are potenţial? Poate avea o miză semnificativă? Chiar dacă povesştile din filmele româneşti sunt personale, ele nu sunt aleatorii sau derizorii - sunt poveşti care au ramificaţii profunde - devin comentarii despre întreaga societate, în ultimă instanţă. Poţi să tratezi teme majore, fără să fii neaparăt grandios.
I.I.: Cum vezi faptul că filmul tău participă în competiţia internaţională de la TIFF? De obicei, filmele româneşti intră în Zilele Filmului Românesc. Cazul tău e o excepţie (sigur, au mai fost în trecut, dar nu se întâmplă an de an).
B.M.: Păi, asta mă bucură foarte mult, pentru că într-un fel reflectă şi ADN-ul filmului. Un critic a numit filmul No Country for Old Men reimaginat de noul val românesc.
I.I.: "Acolo unde se suprapun mai multe opinii, cred că există o formă de adevăr", afirmi. Cred că întrebarea următoare este mai mult retorică: eşti o persoană deschisă la schimbul de opinii, crezi că de la fiecare e posibil să înveţi câte ceva?
B.M.: Absolut. Chit că înveţi că nu trebuia să-i acorzi persoanei ăleia nici măcar o secundă din viaţa ta.
I.I.: Cum ţi se pare TIFF în raport cu alte festivaluri?
B.M.: E clar festivalul de care sunt cel mai legat afectiv. Ţin minte cum a fost proiecţia scurtmetrajului meu Bora Bora aici. Era sala în delir. Am ieşit afară să fumez o ţigară şi a ieşit un băiat cu mobilul la ureche şi-i spunea unui prieten "Băi, trebuie să vezi filmu ăsta Bora Bora!". M-a bucurat enorm.
*O parte din acest interviu a apărut în AperiTIFF, ziarul oficial al TIFF.