Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artistul care şi-a scris opera cu camera de filmat - Hitchcock / Truffaut la TIFF, 2016


mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 1962, François Truffaut are ideea de a face un interviu cu cel pe care voia să îl arate Franţei şi lumii ca fiind departe de un simplu entertainer, aşa cum era considerat în Statele Unite, anume cu artistul "impresionist al fricii", Alfred Hitchcock. Ideea lui se va concretiza într-un interviu întins pe opt zile, înregistrat audio şi video, ce va sta la baza unei cărţi de referinţă despre cinematografia lui Hitchcock şi care a schimbat felul în care receptorii filmelor lui, public şi critici, i-au văzut opera: Hitchcock / Truffaut. Un interviu şi o carte care au scos în evidenţă limbajul structurat al unui cineast aparte. Aşa cum povesteşte regizorul documentarului omonim, Kent Jones, la momentul interviului Truffaut avea mai puţin de jumătate din vârsta lui Hitchcock, dar la treizeci de ani turnase deja trei lungmetraje semnificative: Les quatre cents coups, Tirez sur le pianiste şi Jules et Jim. De cealaltă parte, Hitchcock regizase aproape cincizeci de lungmetraje, dar un soi de stranie simetrie a făcut ca după apariţia cărţii să mai filmeze doar trei.

Cu voce autoritară, uneori cu inflexiuni metalice de comunicator de sentinţe capitale, alteori discret şirete, de copil mare, deseori întors spre el însuşi, dând răspunsuri în tonul aşteptării unei aprobări eliberatoare, complicat, logic, deşi logica i se pare anostă, matematic până la obsesie, fanatic al detaliului, al cheilor de imagine, al cadrării, al privirii, al ocupării spaţiului dintre ecran şi spectator până la absorbţia completă a celui din urmă în poveste, trăgându-l în intimitatea personajului cu forţa unui ménage à trois irezistibil, Hitchcock fascinează. Îl fascinează pe Truffaut, cu care va lega o prietenie bivalentă, ghidant-paternă, dar şi de colaborare admirativă, îşi fascinează publicul, îl atrage în jocul lui de maestru al suspansului, înăuntrul şi dincolo de filmele lui.

O va face cu nenumărate pelicule, o va face căutat, cu îndârjire şi dibăcie, cu măiestrie şi ingeniozitate, cu o abilitate demnă de un complotist şi, în acelaşi timp dejucător de comploturi redutabil. Fără milă pentru actori, pe care îi (de)clasează la nivel de simple unelte ale actului lui artistic, unicul valabil, unicul posibil: "all actors are cattle" (actorii sunt bovine). Şi îi foloseşte fără nicio consideraţie pentru siguranţa lor fizică sau pentru limitele pe care ei ar vrea să le păstreze intacte. O face în scenele dure din Birds, după care Tippi Hendren va avea nevoie de zile de complet repaus. O va face desconsiderându-le disconfortul în Notorious, în sărutul de două minute şi jumătate, pe care îl va fragmenta într-un şir de săruturi de trei secunde, limita impusă de politica studioului şi abil ocolită, cu persiflare, de Hitchcock, cadrând strâns feţele lui Cary Grant şi Ingrid Bergman, incluzând spectatorul în legătura lor, lipindu-l de spaţiul lor cvasi-inexistent, integrându-l în sexualitatea şi în respiraţia scenei, amestecându-l indisolubil în ea.
 

Evident, spectatorii nu sunt singurii fascinaţi, pentru că documentarul adună mărturiile unor regizori care au construit, după el, cinemaul, iubindu-l sau temându-l, ţinându-i filmele aproape sau la o distanţă sigură de ne-interferare, dar ştiindu-i forţa. "Cinema est un art, et nous sommes les artistes" e fraza pe care Truffaut o spune despre el şi interlocutorul lui, dar care adună numele tuturor celor convocaţi de Kent Jones: Martin Scorsese, David Fincher, Peter Bogdanovich, Wes Anderson, Olivier Assays, Kiyoshi Kurosawa, Richard Linklater, Paul Schrader, Arnaud Desplechain, James Gray. Care pe rând fac mărturisiri, dau explicaţii, dezvăluie, îi deconstruiesc cinematografia.

"Nu mă satisface banalul. Am încercat să folosesc publicul ca pe o orgă", spune Hitchcock. Explicând dizolvarea oricăror bariere de comun, de previzibil, în jocul lui cu spectatorul şi cu povestea pe care i-o spune. De fiecare dată alta, dar de fapt aceeaşi, a fanteziilor lui neobosite, nestăpânite, a imaginarului trăit fără a-i pune limite, adus în realitate: "Yes it is a fantasy, but it's real to me". O fantezie înflorită totuşi pe un limbaj concret, cel a filmului mut, pe care inflexibilul şi clasicul Hitchcock îl consideră cinemaul pur, absolut. Cinemaul expresivităţii privirii şi mimicii, al detaliului studiat şi relevant, al jocului sugestiei, al simetriei şi calculului exact al cadenţei suspansului, al sensului luminii şi umbrei, al esteticii lor, al geometriei perfecte a scenei şi al logicii lungimii cadrului, al preciziei stop-cadrelor şi unghiului de filmare. Toate atributele care descriu şi filmele lui. La fel de clasic îşi priveşte şi personajele, judecându-le, patronându-le ca un adevărat Creator, subliniindu-le greşeala, culpabilitatea, Truffaut numindu-l, fără rezerve, un adevărat regizor catolic, pentru care păcatul originar se perpetuează în fiecare om, trebuie ispăşit şi nu în moduri diafane, ci dur, brutal, cât mai aproape de definiţia supliciului, fizic şi psihic. Pentru că e şi ispăşirea lui, exorcizarea propriilor demoni, pe care o face până la capăt, până la punctul îndoielii asupra drumului ales, al mărginirii creativităţii în propriile structuri, ferme, neimpresionate de libertatea cuvenită creaţiei celorlaţi, neclintită din traseul ei ordonat, precis şi infailibil. E momentul în care Kent Jones se întreabă cum ar fi arătat o colaborare între Hitchcock şi Robert de Niro, Al Pacino sau Dustin Hoffman, actori pentru care interiorul lor şi desfăşurarea lui în procesul de creaţie, de compunere a rolului sunt la fel de importante şi probabil s-ar fi ciocnit violent, până la respingere, cu cel al lui Hitchcock.

Atât Truffaut, prin interviul şi cartea lui, cât şi Kent Jones prin acest portret-în-portret, îl aşază pe Hitchcock în rândul întâi al panteonului cinematografic. Indiscutabil, este un artist, şi, odată cu acest documentar, un artist un pic mai aproape de public, desfăcut în detalii, o ecuaţie nu neapărat elucidată în cele optzeci de minute ale filmului, dar readusă la lumină în toată frumuseţea ei, arătându-i esenţa, punctele de sprijin, punând un reflector potrivit, dozat, calculat pentru a-i desluşi mecanismele sistemului inimitabil de comunicare. "The artist who wrote with the camera", artistul care a şi-a scris opera cu camera de filmat, Alfred Hitchcock.

Descarcă programul TIFF 2016 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016
 Toate articolele despre Hitchcock/Truffaut


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Giurgiu


Alte articole

 Numărându-ne morţii - Note despre Ultima zi, Mihai Brezeanu
 Ultima zi sau fericita întristare, Marian Rădulescu
 Sieranevada şi marea trăncăneală, Marian Rădulescu
 Dreptate - Câini, Alin Vara
 Trageţi un loz! - Două lozuri, Mihai Brezeanu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer