Thrillerul se anunţă foarte devreme, când abia coborât de pe treptele unei clădiri, din capătul cărora îl priveşte enigmatic o femme-fatale, actriţa americană Cush Jumbo, lui Tom (Tom Sturridge) îi cade brusc, brutal, în cap ceva atât de mare şi de rapid încât pe el îl lasă aproape mort, şiroind de sânge, iar pe noi ne trânteşte, cu pupilele dilatate, de spătarul scaunului, pentru că cine se aşteaptă la o emoţie atât de puternică la nici un minut de la debutul filmului. Şi de aici începe încercarea complicată, dificilă a personajului central, de a descâlci ceva din firele secţionate ale memoriei, transformată într-un claustrofobizant teritoriu din care apar nedesluşit, slab legate, imagini şterse, umbre, fragmente de acţiuni, feţe deformate, mirosuri, gesturi a căror semnificaţie şi aşezare cât de cât ordonată o caută cu disperare.
Supravieţuitor, dar grav avariat, al nefastului accident şi ajutat de cele 8,5 milioane de lire pe care avocatul i le obţine ca titlul de despăgubire, Tom intră cu toate puterile fizice, mnezice şi pecuniare în efortul bizar de a înţelege ceva, cât de puţin, din fulguraţiile de amintiri care îi intersectează realitatea, reconstruind-o şi remobilând-o cu ajutorul unui la fel de straniu, dar perfect eficace, fixer, personaj fără mamă, tată şi Dumnezeu, bun la toate şi pregătit pentru orice-oricât-oriunde-oricând, interpretat de Arsher Ali. O reconstrucţie şi o remobilare de proporţii importante, implicând cumpărarea unei clădiri vechi de dimensiunile unui bloc, plantarea decorului complex, care include oameni care să execute repetitiv, la infinit, aceleaşi mişcări, trei pisici, două negre şi una gri, care să stea pe aceeaşi cornişă, în aceeaşi poziţie, mirosul de ficat prăjit de la parter şi muzica lui Chopin cântată la un anumit etaj, toate elemente ale unei obsesii regizate minuţios, repetate la demenţă, cu o atenţie la detalii maladivă, dar din care răzbate clar disperarea de a se agăţa şi a construi un pod, cât de mic, cât de firav, din orice fărâmă de memorie, din orice umbră de certitudine ceţoasă. Mergând progresiv până la repetarea de 400 de ori, într-un decor construit la milimetru, a jafului armat al unei bănci, moment din care lucrurile par să se lege şi pentru spectatori, care nu sunt mai avansaţi în acest câmp de luptă cu trecutul personajului, ce, ca şi acestuia, le spune foarte puţine şi atunci când cred că o face, pare mai degrabă o chemare la alergare continuă, epuizantă, dar nu pe un drum cu început şi sfârşit, ci într-o roată de hamster, de-o circularitate strâmtă şi sufocantă.
Şi totuşi aici, în ultima repetare a jafului care ia o turnură violent de reală, Tom relocându-l fără ştirea celor patru actori-jefuitori în sediul adevărat al băncii, lucrurile încep să prindă contur, încep să se lege. Catherine (Chad Jumbo), fosta soţie a prietenului lui şi amanta lui Tom, valiza cu bani pe care aceasta i-o păstrase de la un jaf anterior, la fel de real ca şi cel de faţă, probabil mai bine organizat şi, poate, cu concursul ei nemijlocit, cei doi poliţişti care caută valiza, jefuitorii conduşi de obsedat-istericul Tom, toţi se întâlnesc în acelaşi loc. Jaful merge prost, Tom fuge pe străzi urmărit de Catherine, până la aceleaşi trepte, sub acelaşi acoperiş imens de sticlă, care se sparge şi îl trimite în comă, într-o moarte a creierului, urmată de o întoarcere la limita nebuniei şi dincolo de ea, umplută până la refuz de obsesii, disperare, transformându-i mintea într-un loc de joacă al ideilor fixe, halucinaţiilor, bucăţilor de memorie senzorială şi afectivă împrăştiate ca de un suflu de obuz.
Iar cercul nostru se închide, desluşit sau nu, lăsând lucrurile în interiorul buclei, cu toate întrebările puse şi nepuse, răspunsurile date sau ratate, îndoielile, negaţiile şi jumătăţile de adevăr, integrându-ne limpede, dar zbuciumat, fibrilant, în mlaştina amneziei, în aburii ei deşi şi asfixianţi, plasându-ne mai aproape de a-i înţelege maladia, de a ne imersa în ea, chiar fără certitudinea liniştitoare a unui final senin, care poate ar fi posibil, poate nu sau poate că nici nu contează, din moment ce i-am simţit zvârcolirea de animal sălbatic prins într-o cuşcă atât de strâmtă şi întunecoasă, încât numai voinţa fără limite şi dorinţa nemăsurabilă de a evada îl mai poate face să trăiască cu orice mijloace, ale imaginarului frust sau ale realităţii mutilate.
Un film nu foarte uşor de dus, dar nici foarte greu, cu multe lui slow-motion-uri de zonă aproape suprarealistă, dar niciodată trecută acolo, cu iz de Spuma zilelor lui Boris Vian, dar nelăsată să alunece cu adevărat în zona hiperaerată şi agitată a fanteziei şi a deformării senzoriale, acute, a realităţii. Un film construit pe suspans, cu elementele vizuale şi scriptice ale unei descrieri deopotrivă medicale şi filozofice a cămăşii de forţă în care te introduce amnezia, un film cu elemente ludice, repetitive, cu excentrism şi dinamism, chiar dacă nu excelează în zone pe care le-ai fi aşteptat mai bogate, mai complexe, mai sugestive, mai atractive, cum ar fi cea a imaginii, care, pe alocuri încremeneşte în monotonia tonului şi îţi lasă pe buze aceeaşi senzaţie şi întrebare repetată de personajul principal: "we've had this conversation before, don't you remember?" (am mai avut această conversaţie, nu-ţi aminteşti?). Cu toate aceastea Remainder nu dă deloc senzaţia că ai fi putut utiliza timpul mai bine, pentru că povestea are sens, redarea ei se străduieşte să îl arate şi să-l desfăşoare într-un ritm care nu lasă prea mult loc de nerăbdare, nu-i lipseşte scopul, chiar dacă ezită în a intra într-o categorie mai bine definită estetic, dacă nu are tenebrozitatea care poate i-ar fi servit şi nici o suficient de puternică excitare a simţurilor, mai susţinut provocatoare de nelinişte.
Descarcă programul TIFF 2016 aici..