Sau faptul că sunt scurtmetraje extrem de lungi. Nu e un lucru rău în sine, dar arată o monomanie pentru un anumit tip de subiecte. De fapt e vorba de non-subiecte, de prevalenţa temei asupra subiectului: importantă e atmosfera, construită lent întotdeauna, un moment suspendat, felia de viaţă cât mai detaliată (şi aici, unora le iese, la alţii, vorba lui Bahoi de la Constanţa, doar "merge secundele"). Lungimea mai arată şi o imposibilitate aproape ontologică de a gândi un scenariu în elipse, de a evada din ideologia şi practica timpului real în cinema.
Că veni vorba de ontologie şi de familia monoparentală din care s-a născut Noul Val Românesc cu un singur set de cromozomi, poate îi ridică cineva la fileu lui Cristi Puiu întrebarea asta: de ce sunt atât de puţine personaje feminine de succes, cu densitate caracteriologică şi profunzime, pe când majoritatea sunt nişte clişee isterice, când plăpânde, când miorlăitoare, care izbucnesc din senin în "nu mă mai iubeşti / vrei să mă părăseşti, ştiu eu". Şi vorbesc acum de personaje principale, nu de anexe casnice al naraţiunilor cu bărbaţi. Să zicem că Miercuri are acoperirea că e regizat de un bărbat (Goran Mihailov) şi scris de altul (Cătălin Mitulescu, care recidivează cu un personaj feminin construit pe o singură idee). Dar Ferdinand 13 al Ceciliei Ştefănescu, sau filmul Anei Maria Comănescu, Te mai uiţi şi la om?
Te mai uiţi şi la om (2015, r. Ana-Maria Comănescu)
Cred că asta şi-au zis şi selecţionerii festivalului, te mai uiţi şi la om, altfel nu îmi explic prezenţa filmului în competiţia TIFF 2016. Te mai uiţi şi la om în sensul că te mai uiţi şi la palmares: cu In the House, Ana Maria Comănescu a luat premii la NexT şi CineMAiubit şi a fost nominalizată la Premiile Gopo - Tănâră speranţă. Mult sub filmul anterior, Te mai uiţi şi la om a luat şi el două premii la CineMAiubit (Premiul preşedintelui UCIN şi Premiul Criticii).
Sinopsisul zice "Radu şi Mădălina, tineri îndrăgostiţi, călătoresc cu maşina. Pe drum, iau cu ei un autostopist care le devine simpatic." Apoi le devine brusc antipatic, doar pentru că îşi dezvăluie tatuajul. Tânărul emigrant cu cruciuliţă la gât e de fapt omul însemnat (deşi nu se înţelege exact cu ce), drept pentru care îl lasă la o benzinărie. Urmează morala - la fel de la vedere ca religia musafirului - şi aici se termină filmul.
De fapt nu, mai e ceva, o încercare de a construi prin prezenţa ameninţătoare a necunoscutului, o tensiune în relaţia dintre cei doi ("tu ai zis să-l luăm", "dar tu de ce n-ai spus nimic"). Nu ştiu câtă diferenţa ar fi făcut pentru rezultatul final, dar miza asta e complet ratată pentru că Mădălina e o mimoză enervantă cu morală mic-burgheză (n-ar fi o problemă, dar asta pare să fie singura ei trăsătura, să stea acolo speriată şi să-l bombăne pe bărbat). Bine, şi Radu, e tot un fel de mimoză, dar cred că decizia corectă ar fi fost s-o lase pe ea la benzinărie, măcar autostopistul punea muzică.
Wall (2016, Mihai Radu Dan)
Wall începe prost, inclusiv ca joc actoricesc, dar recuperează pe parcurs. Trei adolescenţi în pragul examenelor, doi ei şi-o ea, aşteaptă în faţa cabinetului de ginecologie. E o combinaţie care nu se elucidează pe de-a-ntregul, dar înţelegi mizele: un cuplu, un prieten foarte bun (probabil îndrăgostit de ea) care are o soră asistentă, o sarcină nedorită. Aşteptarea tensionată e întreruptă de o povestire citită pentru şcoală şi dezbătută aprins în contradictoriu: o istorie absurdă despre soldaţi condamnaţi la moarte, trădare, onoare şi libertate, care în final ajunge să reflecte fix situaţia lor ("în viaţă nu e ca-n literatură", o nimereşte unul din ei). Am apreciat structura în ramă - povestea din poveste şi umorul pe care îl generează - şi compoziţia studiată a cadrului static; împreună reuşesc să ţină un film-secvenţă de peste 15 minute departe de zona plictisitoare, dar nu sunt de-ajuns ca să-l ridice cu mult deasupra formulei.
Ninel (2016, r. Constantin Popescu)
Privit retrospectiv, cu deznodământul în minte, filmul e o însemnare de jurnal erotic: Ninel, 35 ani, lungan dubios, fotograf amator, paznic la Cernavodă şi dresor de câini, locuieşte cu părinţii. Însemnarea o face Andreea, cea care îl vizitează după ce se întâlniseră online. Andreea are în jur de 30 de ani, e drăguţă (dar nu într-un mod care să întoarcă capete), mai degrabă timidă (totuşi socială), romantică (dar cu picioarele pe pământ), un personaj care e descris foarte bine de fusta pe care o poartă: până la genunchi, la mijloc, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Ninel (personajul), are toate datele să nu ajungă în jurnal, e o sumă de stereotipii - unele mai uzate, altele mai creative - care împing filmul într-o zonă de scheci. Interpretarea actorului şi direcţia lui Constantin Popescu lasă însă un mic spaţiu de mişcare, pentru ca Ninel să nu fie chiar un loser total. Din această anticameră dramaturgică, ieşirile păreau să ducă fie spre un final tip poantă (scheci până la capăt), fie spre o răsturnare de situaţie violentă. Or, ce face scenaristul Alina Apostu acum, şi ce reuşeşte cu măiestrie Popescu, e să spargă pur şi simplu un perete şi să ducă filmul pe-acolo.
Până în acest moment filmul e banal, dar amuzant şi executat fără sincope. Apoi încep încercările de seducţie ale lui Ninel, nişte mişcări comice la graniţa dintre virginitate şi semipareză, pe care Andreea le respinge politicos, stânjenită şi temătoare simultan. Până când nu le mai respinge şi filmul alunecă fără pauză dinspre sexualitate comic-ridicolă spre sexualitate pe bune, ceva atât de rar în cinemaul românesc, încât numai pentru asta filmul ar merita să primească un premiu special.
N-am menţionat-o degeaba pe scenarista filmului: Andreea deşi nu pare, e unul dintre personajele feminine de succes. O personalitate ştearsă, Andreea aproape dispare odată ce intră în poveste Ninel. Toţi ochii sunt pe el, pe ciudăţeniile lui comice. Ea doar reacţionează (cu economie de mijloace), se lasă dusă, deşi e sceptică. Pe scurt, o fraieră care riscă pentru că nu primeşte prea des ocazii. Finalul arată că, deşi ocupă un spaţiu dramaturgic mic (pe lângă bogăţia de detalii a bărbatului, ea pare o schiţă), e un personaj foarte dens, un protagonist cu o poveste, deşi pare că toate deciziile sunt la Ninel. E un personaj cu greutate, care există până la cele mai mici detalii, doar că nu avem acces la el: e cineva care ţine un jurnal, dar nu scrie nimic despre sine.
Ana se întoarce (2016, r. Ruxandra Ghiţescu)
Scris şi regizat de Ruxandra Ghiţescu, Ana se întoarce e încă un film cu un personaj feminin principal foarte bine lucrat. Ana se întoarce cu iubita Ines, Laura o aşteaptă în Bucureşti cu prietenul ei. Filmul spune povestea Laurei, pe care o înţelegem de fapt mai mult din ce nu se spune: o homosexualitate latentă vinovată (sau doar curiozitate), nemulţumire relaţională şi o frustrare generală din categoria "the grass is always greener on the other side". De-ale vieţii, nimic exagerat, filmul arde la foc mic, o felie de viaţă în stilul realismului made în România.
Diferenţa faţă de alte filme văzute în competiţie - şi cărora li se pot reproşa mai multe decât simpla aderenţă la o singură estetică, indiferent dacă e asumată sau doar oportunistă - e că aici lungimile funcţionează, aici chiar se întâmplă ceva atunci "când nu se întâmplă nimic". Mai precis, se construieşte un personaj şi se devoalează în acelaşi timp. Ceea ce e interesant şi valoros e tocmai această simultaneitate. Nu ni se livrează certitudini, ci reacţii în timp real la stimuli externi care o conduc pe Laura la un rezultat spontan: tentativa de seducţie a Anei (dacă Ninel ia premiul de care vorbeam, Ana se întoarce merită o menţiune). Există o istorie, bineînţeles, o prietenie foarte bună între care a intervenit geografia şi orientarea sexuală. Există, evident, şi o înclinaţie a Anei, pe care Ghiţescu o infuzează foarte fin în reacţiile fruste ale protagonistei: o faultează pe Ines şi îi reproşează prietenului ei tocmai îngustimea de care dă ea dovadă, dar senzaţia e că totul se construieşte pe loc (mai ales că motivaţiile par să fie în ceaţă şi pentru ea). Ce am mai remarcat e poziţionarea personajului în afara empatiei publicului. Laura e crispată şi iritabilă, dar departe de nevroticele mâţâite din alte scurtmetraje văzute în competiţie. În relaţie cu Ana, când nu e nimeni în preajmă - şi nu se simte ameninţată de Ines, sau nu simte că o face de râs prietenul ei necioplit -, e chiar un personaj cald. Nu e tocmai simpatică, dar nici antipatică (ceea ce nu e uşor de jucat, filmul câştigă mult pe interpretarea Emiliei Bebu). Ca şi personajul feminin din Ninel, există dar nu e pus să dea explicaţii, să se justifice.
Ana se întoarce primeşte şi premiul pentru rezolvare cinematografică a finalului (iarăşi ceva rar, mai ales într-o cinematografie care s-a obişnuit să nu rezolve finalul nici măcar dramaturgic). Nu şi a conflictului, conflictul rămâne în ea, o frustrare, una din multele pe care le duc oamenii. Scena se întâmplă în dimineaţa de după, când Ana şi Ines se pregătesc de plecare. Există o tensiune politicoasă, prietenia lor s-a şifonat un pic, dar se vor apropia din nou. Pe această dominantă emoţională, ultimul cadru ni-l arată pe prietenul ei oferindu-i drăgăstos o felie de pâine pe care răsese parmezan cu o ustensilă primită cadou de la musafire. Ana acceptă oferta; după eşecul de aseară, se repliază pe ce are. Ridică felia şi fericirea casnică scade cu o unitate foarte mică, de-ajuns încât să se observe. Prietenul se hlizeşte tâmp şi înfulecă jumătatea de felie rămasă în farfurie: erau două mai mici, lipite. E dilema paharului pe jumătate plin, acceptăm ce primim sau trăim cu frustrările, aşa cum o să facă Laura.
Şapte luni mai târziu (2016, r. Andrei Creţulescu)
Şapte luni mai târziu, nevasta lui Vlad e însărcinată cu bărbatul pe care îl alesese chiar el şi familia fericită sărbătoreşte Crăciunul alături de prieteni. Ăsta e finalul filmului, un ralanti fluid de urmărire a personajului principal, care reuşeşte o desprindere temporară de la o formă neoriginală, dar executată fără greşeli, spre o emoţie oarecare. Doar că mare parte din emoţia asta vine pe muzica optimist-melancolică lui Morrissey, şi mai puţin din vreo acumulare dramaturgică reală, deşi intenţia era acolo. Tocmai am urmărit povestea unui bărbat ce şi-a produs conştient o mare traumă, pe care vrea să o vindece îndeplinindu-şi visul de viaţă bine trăită: îi lipsea doar paternitatea.
Problema cu filmul ăsta e aceeaşi din toate filmele lui Andrei Creţulescu: e o formă goală. În Bad Penny de exemplu, forma e măcar ajutată de nişte dialoguri interesante, sau poate mi s-au părut aşa pentru că era primul film din serie. Şapte luni mai târziu, are şi el umor, chiar dacă vine pe aceeaşi reţetă repetată până la plictis: el e obsesiv-compulsiv şi ordonat maniacal, ea îl tachinează deranjându-i simetriile. Problema nu e nici măcar repetiţia, ci faptul că e încă o formă oarecare, e un ornament. Iar dacă dăm jos toate ornamentele agăţate de film, observăm că ele se sprijineau de fapt unele de altele. Filmul porneşte cu o poveste cu potenţial, dar o lasă anecdotică şi o îngroapă sub fetişisme, cadre stilizate şi metareferinţe: aceiaşi actori, un moment absurd şi fals revelator inserat la întâmplare în naraţiune (povestirea de Crăciun a donatorului), un citat din The Smiths scris foarte citeţ pe un perete de toaletă altfel foarte curat (în timp ce protagonistul, beat şi cu inima frântă, vomită... serios?).
Văzând acest ultim film, şi avându-le în minte pe cele anterioare, senzaţia mea e că regizorul lucrează de fapt la propria statuie, înainte să aibă o operă, că şi-a împărţit deja cariera în perioade de creaţie şi acum e în etapa Pavlu-Boguţă-Vasluianu-Lazăr. De ce ar interesa spectatorul formele inventate deja de alţii, rearanjate mai mult sau mai puţin original de un cinefil cu gusturi probabil bune, dar care nu prea e cineast?
Descarcă programul TIFF 2016 aici..