Filmul poate fi asemănat, la nivel de intenţie, cu Nuntă mută şi Funeralii fericite, însă e mai solid şi nu cade în ridicolul teatral (care prinde la public, fiind agreabil, dar totuşi modest intelectual) sondat de Horaţiu Mălăele. Cu accente (pre)luate de la Kusturica, de la Menzel şi de la alţii care construiesc în jurul câte unui loc pitoresc, sărac, mizer, Dincolo de calea ferată demonstrează că Mitulescu este un povestitor atent la detalii, preocupat să iasă din linii narative reci şi teoretice (à la Puiu, Porumboiu).
Radu (Alexandru Potocean), barman în Italia, fost taximetrist de Bucureşti, revine pentru scurt timp în ţară, pentru a-şi recâştiga iubita şi fiul. Ei au o casă la periferia oraşului, chiar lângă calea ferată. Prin prestaţia solidă, Potocean umple ecranul, fără să spună mare lucru - prezenţa lui, ticurile, inerţia asumată, creează o aşteptare şi, în acelaşi timp, ajută naraţiunea să avanseze în mod firesc.
O parte din film, se derulează la o nuntă, în fundalul căreia Mitulescu dezvoltă această încercare a lui Radu de a-şi repara relaţia. Petrecerea este tipică de mahala, cu cort pus în stradă, lăutari, răfuieli între vecini, şef de ceremonie etc.
În interiorul poveştii, Radu reuşeşte să îşi tempereze orice porniri violente, să gândească raţional, dar este prins într-un fel de vrajă, ce îl pune în imposibilitatea de a lua în piept problema cu care, odată ajuns acasă (dar, a rămas asta casa lui?!), începe să se confrunte. Monica (Ada Condeescu) îi mărturiseşte, relativ repede, că l-a înşelat: motivul îl aflăm pe parcurs şi se leagă de timpul prea lung (o aşteptare chinuitoare) care a trecut de la plecarea lui.
Monica încearcă să pună în balanţă ce erori au făcut amândoi, dar nu în sens aritmetic, ci sentimental: el a părăsit-o forţat din dorinţa oferirii unui trai mai bun, iar ea nu s-a putut abţine să îi greşească, motiv pentru care acum cere despărţirea. Fără să-şi verbalizeze opinia, Radu sugerează că ruptura lor nu e, de fapt, necesară.
Tot ce gândeşte Mitulescu, vine să comenteze povestea. De pildă, o altă melodie, dinspre finalul nunţii ("uite-aşa mă bate gândul / să-mi vând casa şi pământul"), îi amuză pe invitaţi, dar, în sens mai profund, spune ceva şi despre ce simte Radu, care nu o dată o invită pe Monica să vină cu el în Italia - deci, să lase tot ce au în România, să înceapă o viaţă nouă, să uite de toate greşelile pe care le-au făcut până atunci.
Radu poate şi vrea să o ia de la capăt. Filmul, la un nivel prim, prezintă tocmai sforţarea pentru, aşa cum pare mult timp, o cauză pierdută. Când, în sfârşit, se aşază în pat cu Monica, unde mai dorm băieţelul lor şi o adolescentă rugată să aibă grijă de copil, Radu se abţine cu greu să nu izbucnească în plâns. Incertitudinea momentului aduce un sentiment sfâşietor. La nivel mai larg, aşa funcţionează, de fapt, întreg filmul: copleşeşte prin problemele puse şi prin felul în care această micro-istorie e prezentată.