foto: Elena Simion
Cezara Fantu: Cum s-a născut spectacolul Marea iubire a lui Sebastian?
Marius Manole: Iniţial nu am vrut să-l joc pe Mihail Sebastian. Având un metru cincizeci m-am gândit că nu mi se potriveşte. Apoi, regizoarea Diana Mihailopol mi-a zis că nu este important felul cum arăt, ci primează relaţia mea cu Rodica Mandache. Ne-a spus că trebuie să se vadă în spectacol faptul că ne înţelegem şi relaţia specială dintre noi.
C.F.: Şi conceptul regizoral?
M.M.: Noi am vrut să construim un spectacol cu mişcare şi decor, dar ne-am dat seama că nu are rost pentru că este mult mai important textul care este foarte frumos, are o limbă română care nu se mai vorbeşte azi. E mult mai important să se înţeleagă perioada, textul, atmosfera. Am ales să stăm la masă, să fie un fel de spectacol lectură.
C.F.: Tema festivalului în 2016 este muzica. Ascultaţi muzică?
M.M.: Mă trezesc cu muzică începând cu alarma de la telefon şi continuând cu cea pe care o ascult în maşină. Face parte din meseria mea, este un element important mai ales atunci când lucrez la un spectacol. Fiecare rol are propria muzică care te încarcă şi te inspiră. După premieră o păstrezi în tine, iar când reiei spectacolul o reasculţi.
C.F.: Tema festivalului în 2016 este muzica. Ascultaţi muzică?
M.M.: Mă trezesc cu muzică începând cu alarma de la telefon şi continuând cu cea pe care o ascult în maşină. Face parte din meseria mea, este un element important mai ales atunci când lucrez la un spectacol. Fiecare rol are propria muzică care te încarcă şi te inspiră. După premieră o păstrezi în tine, iar când reiei spectacolul o reasculţi.
C.F.: Eşti o vedetă, un punct de reper pentru cei care termină facultatea. Cum te simţi în această postură?
M.M.: Nu m-am gândit la asta. Nu prea stau cu oamenii. Sunt mereu pe fugă şi nu am timp. S-a dus vremea când stăteam la terasă. Sigur că este o responsabilitate pentru mine. Aş minţi dacă aş spune că aleg în funcţie de asta, în general fac ce simt. N-aş vrea să dezamăgesc. Mi-ar plăcea să fiu un reper bun, dar dacă nu se întâmplă asta n-am ce să fac. Nu poţi să-ţi trăieşti viaţa în funcţie de ceilalţi.
C.F.: Cum aţi reuşit să ajungeţi în punctul acesta al carierei dvs?
M.M.: Am muncit foarte mult, am crezut în meseria asta, am iubit-o şi n-am făcut mari compromisuri. M-aş bucura dacă tinerii actori ar înţelege că pentru a reuşi trebuie să munceşti de la zece dimineaţa până a doua zi la zece seara, că trebuie să fii pregătit să repeţi în acelaşi timp trei spectacole în trei oraşe. Mi-aş dori ca ei să înţeleagă că dacă iubeşti teatrul, dacă eşti dispus să faci sacrificii, până la urmă chiar o să-ţi iasă. Totul este să crezi în steaua ta!
C.F.: Cum aţi reuşit să ajungeţi în punctul acesta al carierei dvs?
M.M.: Am muncit foarte mult, am crezut în meseria asta, am iubit-o şi n-am făcut mari compromisuri. M-aş bucura dacă tinerii actori ar înţelege că pentru a reuşi trebuie să munceşti de la zece dimineaţa până a doua zi la zece seara, că trebuie să fii pregătit să repeţi în acelaşi timp trei spectacole în trei oraşe. Mi-aş dori ca ei să înţeleagă că dacă iubeşti teatrul, dacă eşti dispus să faci sacrificii, până la urmă chiar o să-ţi iasă. Totul este să crezi în steaua ta!
foto: Andrei Petrescu
C.F.: Ce sfat ai da unui absolvent al facultăţii de teatru?
M.M.: I-aş spune să aibă răbdare şi încredere. De cele mai multe ori se dă vina pe sistem, se spune că nu te lasă alţii să fii pe scenă sau că locurile sunt ocupate şi teatrele blocate. Nu despre asta este vorba! Cred că este doar un fel de a fugi de responsabilitate, de a nu ne asuma faptul că nu am investit destul de multă muncă. Am întâlnit actori talentaţi care nu jucau de mult timp, iar când le-am propus să jucăm într-un spectacol m-a izbit dezinteresul lor. Cred foarte tare că dacă vrei cu adevărat să faci teatru reuşeşti: poate că nu în cinci ani, poate că nici în şase, dar până la urmă lucrurile se leagă. N-are cum să nu se întâmple!
M.M.: I-aş spune să aibă răbdare şi încredere. De cele mai multe ori se dă vina pe sistem, se spune că nu te lasă alţii să fii pe scenă sau că locurile sunt ocupate şi teatrele blocate. Nu despre asta este vorba! Cred că este doar un fel de a fugi de responsabilitate, de a nu ne asuma faptul că nu am investit destul de multă muncă. Am întâlnit actori talentaţi care nu jucau de mult timp, iar când le-am propus să jucăm într-un spectacol m-a izbit dezinteresul lor. Cred foarte tare că dacă vrei cu adevărat să faci teatru reuşeşti: poate că nu în cinci ani, poate că nici în şase, dar până la urmă lucrurile se leagă. N-are cum să nu se întâmple!