Scenariul mizează mult pe misterios şi neelucidat - Roman (Dragoş Bucur) apare într‑o bună zi în satul de graniţă al bunicului lui, pentru a-şi prelua moştenirea, descoperind cu surprindere că ea reprezenta câteva sute de hectare de pământ niciodată lucrat. Ghidul lui Roman în lumea necunoscută a bunicului şi a satului dobrogean, acest Caron ad-hoc, pe numele lui Nea Epure (Constantin Cojocaru), joacă misterul, aluziile şi adevărurile spuse pe jumătate, menite, toate, să adâncească atmosfera de pericol difuz instalată oricum prin muzica nondiegetică, omniprezentul lătrat al căţelei Poliţia şi descoperirile din ce în ce mai bizare ale lui Roman însuşi.
Ciocnirea civilizaţională dintre orăşeanul nepot şi cutumele rurale în care nimereşte e dublată de excursia justiţiară a unuia dintre cei doi poliţişti locali, Hogaş (Gheorghe Visu), începută prin atenta decorticare cu furculiţa a unei labe secţionate de picior omenesc şi continuată sub impresia îndeplinirii ultimei misiuni dinaintea morţii: confruntarea finală cu Răul, întrupat de tătarul Samir, ameninţarea mereu resimţită, din prima clipă anticipată, târziu materializată.
Şi aici, No Country for Old Men, serialele Fargo şi True Detectives întâlnesc Moara cu noroc (şi, în contextul cinematografic al momentului, Orizont al lui Marian Crişan - deşi stilistic el nu are nimic în comun cu Câini, iar "Lică Sămădăul" făcut de Ivanov e net superior personajului şi interpretării lui Zsolt Bogdán). Crime pentru pământ, forţa obscură a maleficului gratuit, existenţial, spectrul universal al morţii în cel mai paşnic dintre peisaje, violenţa nemotivată, în forma ei cea mai pură, comunicarea primară, căreia cuvintele îi prisosesc, cam ăsta e universul senzorial al lui Câini - departe, într-adevăr, de răceala observaţională a celor mai multe dintre filmele lui Puiu, Muntean sau Porumboiu, dar departe şi de prea multă coerenţă narativă.
Nu pot să comentez generozitatea cu care blondul lipovean Vlad Ivanov e făcut să treacă drept tătar, având în vedere că filmul nu aspiră la realism şi e oricum plin de incongruenţe, pe care şi le asumă ca parte a construcţiei de atmosferă (e hilar să-i spui lui Dragoş Bucur, cu palmele lui grele, braţele bronzate şi musculoase, că are mâini de pianist - totuşi, e hilar în alt univers decât cel al peliculei lui Mirică). Însă orice declaraţie de desprindere de Noul Cinema (sau Noul Val) ar trebui să aibă în vedere că ceea ce joacă Ivanov e o combinaţie între cele două tipologii în care îl distribuie în mod curent regizorii NCR, pe scurt, ameninţător-dominatorul "domn Bebe" din 432 şi filozofardul comisar din Poliţist, adjectiv. Şi că reminiscenţele de Marfa şi banii din personajul şi jocul lui Dragoş Bucur sunt mai mult decât vizibile. Ceea ce nu înseamnă că Vlad Ivanov nu este excelent şi nu are momente (foarte scurte) în care alunecă magic dincolo de limitele mafiotului înţelept, pentru care crima e o a doua natură.
Există încă un actor, tânăr şi foarte talentat, de altfel, pe care îl paşte încremenirea în emploi: Andrei Ciopec, unul dintre ciracii săraci cu duhul ai lui Samir, joacă practic acelaşi rol - al necioplitului în geacă / vestă de jeanşi, cu suflet bun, inimă deschisă şi minte cam puţină - şi în cel puţin două pelicule produse de UNATC, Te mai uiţi şi la om şi excelentul O noapte la Tokoriki, acesta din urmă, în regia Roxanei Stroe şi pe scenariul Ana-Mariei Gheorghe, premiat, de altfel, în secţiunea de scurtmetraje româneşti.
O mare parte a meritelor stilistice ale filmului e atribuită (şi atribuibilă) imaginii calde, pline de culoare (din nou, în contrast cu peliculele NCR, de trauma cărora par să sufere o mulţime de comentatori români) şi generatoare de senzaţie de sufocare climaterică a lui Andrei Butică. Care Andrei Butică, deloc prea surprinzător, a fost directorul de imagine al filmului lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, şi a lucrat şi la Moartea domnului Lăzărescu, înainte să colaboreze cu Bogdan Mirică la serialul Umbre, pe care nu l-am pomenit până acum ca fiind înrudit stilistico-estetico-tematic cu Câini pur şi simplu fiindcă el e relevant mai curând nu pentru asta, ci pentru modul în care se raportează Mirică la regia de film în termeni de accesibilitate, public şi curente mainstream.
După cum spuneam, receptarea locală a filmului e vizibil filtrată prin "uşurarea" unui mare număr de critici şi jurnalişti români în faţa unei pelicule premiate la Cannes, dar care nu urmează nici unul dintre preceptele "bibliei" Noului Cinema Românesc. Ceea ce e puţin deprimant, de vreme ce nici meritele, nici defectele lui Câini n-ar trebui să aibă de-a face cu stilistica altor regizori sau cu fericirea unor spectatori de a nu mai vedea faianţe şi interioare sufocante de apartamente de bloc. Memorabil cu precădere pentru imaginea aproape luxuriantă şi bunul control, în logica thrillerului, al violenţei sugerate, Câini e un film care, într-adevăr, nu intră într-un dialog direct cu filmele româneşti premiate în ultimii ani (ceea ce nu ştiu de ce ar fi o calitate în sine), dar intră în dialog cu foarte mult Hollywood. Bine făcut tehnic şi cu mize reduse.
*
Două alte filme, din secţiunea "Zilele Filmului Românesc" de la TIFF 2016, Două lozuri de Paul Negoescu şi Ultima zi de Gabriel Achim, cel de‑al doilea obţinând şi premiul secţiunii în cauză, duc şi mai departe ideea diversităţii actuale de abordări în cinemaul românesc. A doua peliculă a lui Achim (după Visul lui Adalbert), Ultima zi porneşte de la o povestire scurtă a lui Cosmin Manolache (coscenarist, de altfel), e un fel de comedie neagră produsă independent, urmărind o tematică familiară (corupţia, religia instituţionalizată şi, la fel ca în anteriorul film al lui Achim, sensul cinematografului), tratată însă original, parţial road-movie şi cu un Doru Ana fabulos în rolul unui (tradiţional, dar frisonant) primar fascinat de camera de filmat.
Două lozuri, inspirat, evident, de schiţa lui Caragiale, produs de şi avându-i în rolurile principale pe Dorian Boguţă, Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol (trei băieţi buni de condiţie modestă), e chiar un film de gen, o comedie de mare public care urmăreşte foarte bine tropii comici şi reabilitează pe de o parte, vizual, cartierele-dormitor şi apartamentele de bloc, iar pe de altă parte, structural, clasa muncitoare locală (cu principii şi moravuri, naivităţi şi duioşii, privită, în sfârşit, cu empatie). Sigur că lucrează cu locuri comune şi personaje-tip - nici nu se pretinde film de artă. Secţiunea transversală prin populaţia blocului inventariază societal cam tot ce vrei - baba sonată lipită mental de televizor, familia tradiţională în care tatăl îşi altoieşte copilul, bordelul de ocazie, cu prostituate practice, dar visătoare şi sentimentale, familia de ghicitoare cinice, grupul de prieteni dealeri de iarbă, veşnic ameţiţi... - şi la fel se întâmplă în toate interacţiunile pe care le au cei trei, odată plecaţi în căutarea lozului pierdut. Iar dacă Bogdan Mirică îşi construieşte filmul în relaţie directă cu cinematograful mainstream american, Paul Negoescu reînnoadă legătura cu tradiţia mult‑dispreţuitei de critică şi mult‑iubitei de public comedii româneşti, filtrată prin convenţiile contemporane de gen.