Îmi măsor bine cuvintele atunci când spun că filmul lui Cristi Puiu va fi opera la care toate celelalte filme românești vor fi raportate și cu care vor fi comparate. Nu am în vedere succesul de public evident al proiecției de la TIFF, deși nu știu dacă am văzut vreodată o asemenea reacție a publicului la un film de autor realizat de un regizor din Noul Val. Nu am de gând să fac o cronică a filmului, pentru că ar trebui să scriu un text amplu despre Sieranevada, care intră în cinematografe abia în luna septembrie 2016. E de ajuns să spun că filmul reprezintă o nouă etapă în evoluția filmului chiar și pentru Cristi Puiu. Aș menționa deocamdată numai faptul că Sieranevada respinge toate criticile aduse până acum autorului, inclusiv cele legate de așa zisa durată prea lungă de trei ore care se presupune că plictisește publicul (Sieranevada nu irosește nici o secundă, trăiești alături de personaje în fiecare din cele 173 de minute ale filmului), reușind să restituie o realitate teribil de vie dintr-o materie în mod tradițional considerată ca fiind neînzestrată cu potențial dramatic. Poate mai mult decât oricând, în filmul lui Cristi Puiu, viața e înfățișată în aspectul ei infinit ramificat, în calitatea ei de imanență pură, de mișcare haotică continuă. Personajele se întâlnesc pentru o comemorare și tocmai aceste ramificații infinite - care leagă între ele istoriile și viețile personale ale celor care se întâlnesc - fac această întâlnire imposibilă. Despre Sieranevada voi scrie pe larg în săptămânile care vor preceda intrarea filmului în cinematografe. Sper numai ca pentru filmul lui Cristi Puiu să se găsească soluții de distribuție care să extindă posibilitățile actuale ale sistemului românesc. Sieranevada este un film-epocă și merită să fie văzut de un public numeros.
Mihai Chirilov a reușit să facă una dintre cele mai echilibrate selecții din ultimii ani în cadrul competiției internaționale. Deși tratează subiecte și teme destul de diferite, filmele selectate au fost destul de apropiate valoric.
Actorul francez David D'Ingeo a câștigat Premiul pentru Cea mai bună interpretare, pentru rolul din filmul De l'ombre il y a / Un loc la umbră (Franța, 2015). Regizat de Nathan Nicholovitch, De l'ombre il y a a fost cel mai politic film din cadrul competiției internaționale. Având în spate o lungă tradiție a filmului francez angajat, De l'ombre il y a aduce pe ecran povestea travestitului Ben, un francez care lucrează într-un bar / bordel, unde toată lumea îl știe pe numele de Mirinda. După ce prietenul și colegul său de cameră este omorât, întâlnirea cu o fetiță (vândută pentru prostituție de propriii părinți) îl duce în Cambodgia. Un loc la umbră este un titlu cât se poate de inspirat. Toate personajele din acest film se confruntă cu sărăcia, dependența de droguri, criminalitatea, într-o țară în care prostituția infantilă este la ordinea zilei. Mirinda ajunge în Cambodgia pentru a-i căuta pe părinții fetiței, însă aici se confruntă cu trauma memoriei recente. Într-un alt plan narativ rulează povestea găsirii liderilor khmehrilor roșii conduși de Pol Pot, care și-a exterminat aproape o treime din populație. Spunând povestea unei franțuzoaice care lucrează pentru Națiunile Unite și care încearcă să obțină arestarea și condamnarea unuia dintre cei mai sângeroși lideri ai khmerilor roșii, regizorul urmărește să lege microistoria de Marea Istorie. Prin modul lipsit de concesii și de compromisuri în care alege să vorbească despre problemele unei societăți cambodgiene ruinate, Un loc la umbră este unul dintre filmele sociale care te fac să îngheți privind ecranul de cinema. Iar această forță se datorează în mare parte interpretării nuanțate și complexe a lui David D'Ingeo.
Rămânând la aceeași categorie, a interpretării actorilor, trebuie recunoscută contribuția Monikăi Naydenova și a lui Alexander Benev din filmul de debut realizat de Svetla Tsotsorkova, care au câștigat pentru interpretarea lor o Mențiune Specială a Juriului. Deși este un film de debut, în Jajda / Thirst / Sete (Bulgaria, 2015) fiecare cadru pare a fi construit de o mână regizorală sigură, o senzație pe care am avut-o încă din prima secvență a filmului, în care un adolescent aleargă pe un drum de țară. Băiatul locuiește în vârful unui deal, împreună cu părinții săi. Personajele nu sunt numite în film. Mama spală cearșafuri pentru hotelurile din oraș, însă apa este oprită constant din cauza secetei. Familia îi angajează pe un bărbat și pe fiica adolescentă a acestuia pentru a găsi apă și a construi un puț pentru uzul zilnic. Fata e un adevărat pericol, reușind să-i intre sub piele fiului, vizibil atras de aceasta. Regizoarea Svetla Tsotsorkova este în special interesată să construiască psihologiile și caracterele personajelor, urmărind cehovian modul în care oamenii se schimbă aproape imperceptibil, dar irevocabil. Sete este unul dintre cele mai interesante filme despre adolescență din ultima vreme.
Dacă ar fi să aleg filmul preferat din competiția internațională, acesta ar fi fără îndoială Þrestir / Sparrows / Vrăbii (Islanda, Danemarca, Croația, 2015), realizat de islandezul Rúnar Rúnarsson. Folosind o structură asemănătoare cu cea a unui bildungsroman, cel de-al doilea lungmetraj al islandezului se afirmă printr-o regie, scenaristică și interpretare ireproșabile. Păstrând metafora din titlu, aflat în fața situației de a fi izgonit din propriul "cuib", adolescentul Ari e obligat să trăiască, departe de Reykjavik, împreună cu tatăl său, Gunnar, în peninsula izolată Westfjords. Întors în casa copilăriei după o absență de șase ani, Ari se simte dezrădăcinat, sentimentul lipsei de apartenență accentuând conflictul din ce în ce mai violent cu tatăl alcoolic. Lucrurile se complică atunci când Ari o reîntâlnește pe Lara, veche prietenă din copilărie, de care se simte atras și pe care reușește până la urmă să o cucerească. Cel mai mult mi-a plăcut modul în care Rúnarsson structurează narațiunea filmului său. După ce construiește o intrigă falsă, povestirea înaintând, aparent previzibil, pe linia normală a unei coming of age story, cu obișnuitele conflicte între tată și fiu și cu teribilismul vârstei, acțiunea virează către o zonă din ce în ce mai îndepărtată de normalitate, explorând distorsiunile perverse ale dorinței sexuale și experiențele traumatice. Însă problematica abordată depășește cu mult problemele expuse într-o poveste de formare. Relațiile dintre oameni, relațiile din interiorul familiilor, dezrădăcinarea, formarea identității, nașterea sexualității și întreaga societate rurală islandeză sunt elementele topite în acest film de excepție. Spuneam, într-o însemnare precedentă, că juriul TIFF ar face o mare greșeală dacă ar exclude filmul lui Rúnar Rúnarsson din palmaresul festivalului. Iată că eroare nu a fost comisă, Vrăbii primind Premiul Special al Juriului. În ceea ce mă privește, cred că tânărul Rúnar Rúnarsson ar fi meritat Premiul pentru Regie, fiind unul dintre autorii care promit în următorii ani o filmografie de excepție. Un interviu cu Rúnar Rúnarsson poate fi citit pe site ul www.observatorcultural.ro.
Premiul pentru Regie a fost adjudecat de Avishai Sivan pentru filmul Tikkun (Israel, 2015). Cu o austeritate a imaginii și a compoziției care amintește de Carl Th. Dreyer sau de Robert Bresson, cel de-al doilea film al regizorului israelian își propune să discute tema credinței din perspectiva unui tânăr care merge la Ieșiva pentru a-și desăvârși formația religioasă. Deși provine dintr-un mediu ultrareligios, credința lui Haim-Aaron este pusă la îndoială atunci când, în urma unui accident, se confruntă cu perspectiva morții. Revenit ca prin minune printre cei vii, tânărul își vede amenințat edificiul valorilor și credințelor care îi caracterizează întreaga viață. Despre ce e, de fapt, Tikkun? Despre reprimarea dorinței sexuale într-o societate religioasă ultrarododoxă și conservatoare, despre absurditățile religiei organizate, despre căutarea sensului și a adevărului într-o lume închisă? Tikkun este o alegorie cinematografică ce reunește toate aceste elemente, aduse pe ecran printr-un minimalism riguros controlat. Un minimalism foarte bine ales, potrivit unei povești despre omul care, influențat de credință și de dogmele religioase, alege să respingă viața și să își reprime o vitalitate imposibil de reprimat.
Trofeul Transilvania a fost adjudecat de Câini, singurul film românesc din competiția internațională, premiat deja în cadrul secțiunii Un Certain Regard de la Cannes 2016 și recompensat cu Trofeul Transilvania pentru că propune o estetică diferită de cea a realismului românesc. Sunt foarte curios în ce direcție artistică se va îndrepta Bogdan Mirică odată ce își va lansa cel de-al doilea lungmetraj. Un lucru este sigur, Câini este un gen de film de care cinematografia autohtonă are nevoie pentru a nu rămâne încremenită eminamente în proiectul neorealist.
Descarcă programul TIFF 2016 aici..